Iertarea este o formă de a iubi

Pentru a putea ierta, trebuie să fii asemenea unui Părinte Arhetipal, adică să evoluezi în înţelepciune, puritate şi forţă emoţională. Cred că cei care găsesc puterea de a se ierta pot rămâne împreună oricât de mult doresc. Unde se află această putere? Desigur, se află în iubire. Nu poţi ierta atunci când nu iubeşti, adică atunci îi când nu ai acces la rezervorul de iubire dinăuntrul tău. În termeni mai tehnici, nu ai acces la Sine. Când iubirea pentru celălalt este blocată sau pare a se fi consumat, iertarea devine imposibilă. Oamenii pot trăi zeci de ani blocaţi în dimensiunea iertării, dar foarte activi în dimensiunea urii şi a resentimentului.

Ştii ce înseamnă asta? Ştii ce înseamnă să trăieşti hrănind ostilitatea din interiorul tău? Ştii ce înseamnă să conţii ura? Să fii mistuit de aversiune şi violenţă pentru ceva ce s-a întâmplat undeva în trecutul tău? Este ca şi cum ai avea în casă un coş plin de gunoi de care refuzi să te desparţi, chiar dacă gunoierii trec la fiecare trei zile pe strada ta […].

A ierta este un fel de a te despărţi de trecut, un fel de a te elibera, aşa cum pescarul se eliberează de peştii care putrezesc. Şi cum să  te desparţi de trecut dacă nu trăind total în prezent? A trăi în prezent înseamnă a trăi în ceea ce este aici şi acum, nu în “ceea ce nu este”, compus din “ceea ce a fost”, respectiv “ceea ce va fi”. Trăieşti în prezent atunci când accepţi realitatea prezentă, ceea ce se întâmplă acum. Trăieşti în trecut atunci când respingi realitatea prezentă, când amintirile te invadează şi trăieşti în ceea ce s-a întâmplat atunci. Atenţie, acesta e un mod de a-ţi irosi viaţa!

Nu aş putea descrie mai bine felul în care Prezentul, Sinele, Iubirea şi Iertarea sunt interconectate. Când trăieşti în prezent, eşti conectat la Sine, deoarece Sinele este un perpetuu aici şi acum. Fiind conectat la Sine, ai acces la iubirea lui necondiţionată. Iertarea nu este decât o formă de a iubi! Iertarea se manifestă natural când trăieşti în prezent. Nu e nevoie de nici un efort, ea doar curge prin tine. Singurul tău efort constă în a-i spune ‚La revedere” trecutului, aşa cum un adolescent îşi salută copilăria, iar un adult îşi ia rămas-bun de la adolescenţă.

Trecutul nu are altă funcţie în viaţa ta afară de aceea de a stoca faptele existenţei pe care le-ai întâlnit. Poţi să fii sigur dacă ele sunt în totalitate bune sau rele? De unde ştii că evaluările tale sunt cele mai bune? De unde ştii că suferinţa pe care ai traversat-o nu a avut rostul să te împingă spre o conştiinţă mai înaltă şi spre o viaţă mai bogată, capabilă să conţină şi polul opus? Fii sincer şi recunoaşte când adopţi punctul de vedere izolat al Eului, aprecierile nu pot fi corecte. Este ca şi cum ai privi pânza timpului printr-o deschizătură de dimensiunea unei monede. Îţi poţi măcar imagina complexitatea şi ordinul de mărime al cauzelor care participă la crearea unui eveniment? De pildă, un eveniment numit “suferinţa” ta? Şi atunci, ce rost are să rămâi agăţat de un eveniment din trecut, ale cărui reverberaţii în timp nu le poţi cuprinde? Dacă nu te desprinzi de trecut, nu ai cum să fii liber. Eşti ca un pilot care rulează avionul pe sol, dar nu îndrăzneşte să se înalţe. Rămâi legat de pământ. La un moment dat, va fi chiar periculos pentru tine, deoarece pista are un capăt.

A ierta înseamnă a da drumul trecutului. Iertarea îţi permite să te înalţi spre cer, adică să mergi mai departe de capătul pistei. Iertarea te deschide spre noi orizonturi, inaccesibile celui ce rămâne la sol. Când te înalţi, inima ta se dilată. Când ierţi, inima ta este suficient de largă pentru a-l primi şi pe celălalt înăuntrul ei. Ataşamentul de trecut îţi contractă inima. Cel care a greşit nu are loc înăuntrul ei, chiar dacă între timp s-a schimbat, devenind un alt om. Deoarece tu trăieşti în trecut, nu vei remarca asta. Pentru a observa eventualele transformări, ar trebui să fii în prezent.

Cine este cel care aruncă piatra?

Separat de toată această analiză, dorinţa de a nu ierta indică dorinţa de a judeca. Cine îţi dă dreptul să judeci? Cine îţi dă dreptul să arunci piatra? A judeca înseamnă că tu ştii mai bine. Serios, chiar dispui de o asemenea cunoaştere? Cunoşti din interior experienţa celuilalt sau doar o interpretezi, trecând-o prin filtrele inevitabil limitate ale minţii tale? A judeca înseamnă a decide că celălalt nu este într-un anumit fel, anume cel pe care tu îl consideri dezirabil sau optim. În relaţiile de cuplu sau de familie, se întâmplă frecvent, însă de unde ştii că felul în care vezi tu lucrurile este şi cel mai bun? Poate că este cel mai bun pentru tine. Dar de ce ar fi şi pentru celălalt? Cine îţi dă dreptul să hotărăşti cum trebuie să fie celălalt?

Ştii de ce nu îl laşi pe celălalt să fie aşa cum este? Pentru că aşa cum este nu se suprapune peste cum vrei tu să fie, iar asta te doare. Tot ce poţi face este să încerci să suporţi durerea şi să-i comunici cum ţi-ar plăcea să fie. Nu ai nici un drept să îl judeci şi să îl schimbi în sensul “bun” din punctul tău de vedere. Viaţa lui îi aparţine lui. Ştiu, credinţa că viaţa lui îţi aparţine ţie are o savoare aparte, la care nu poţi renunţa uşor. Dacă nu-ţi place cum este celălalt, spune-i asta şi ajută-l să se schimbe dacă el doreşte şi te solicită. Creează-i condiţiile pentru schimbare. Şi nu uita să analizezi beneficiile pe care le ai tu din schimbarea lui. Fii onest. S-ar putea ca cel care are nevoie de schimbare să nu fie el, ci să fii tu. Dacă nu eşti suficient de matur, nu-ţi vei asuma această nevoie şi o vei proiecta asupra lui. Nu cred că vrei să ştii cât de frecvent este acest mecanism de apărare.

În spatele judecăţii ar putea sta propriile tale fapte din trecut pentru care nu te-ai iertat. Nu eşti conştient de această culpabilitate pe care o târăşti după tine şi apelezi la o modalitate ingenioasă de a scăpa de ea. O atribui celuilalt! Vinovăţia proiectată şi judecata formează un tot. Dacă cineva în jurul tău a greşit, aceasta devine o oportunitate pentru tine de a te descotorosi de ostilitatea pe care o conţineai, dar nu ştiai ce să faci cu ea. Dacă se acumulase, “destinatarul” nu va înţelege nimic din reacţia ta. Şi este normal, deoarece reacţia ta exagerată nu are aproape nici o legătură cu el. Acest fel de judecată te poate antrena pe o spirală a culpabilităţii. Iată cum: ai greşit undeva şi te simţi vinovat. Nu te poţi ierta şi hotărăşti să te pedepseşti. Dar nu te poţi nici pedepsi, şi atunci proiectezi vina asupra altcuiva şi îl pedepseşti pe el. Undeva, într-un colţ al sufletului, realizezi că îl condamni pe nedrept şi te simţi culpabil. Şi de aici totul se reia.

În opoziţie cu judecata, actul de a ierta este echivalent cu a refuza să condamni, să sancţionezi şi să cauţi vinovaţi. În fond, cum îl va face pedeapsa mai bun pe cel care a greşit? Şi ce alt mesaj transmite pedeapsa, dacă nu acela că imperfecţiunile şi slăbiciunile îi sunt inacceptabile, iar el nu este demn de a fi iubit?

Psihologic vorbind, un om care este pedepsit nu devine mai iertător. El devine mai pedepsitor, pentru că asta e singura lecţie care i se predă. El învaţă că la greşeală se răspunde cu pedeapsă şi că orice vinovăţie se plăteşte. Acesta e circuitul legii. Legea se întemeiază pe frică. Iertarea se întemeiază pe iubire. Dar iubirea nu poate exista în junglă. În junglă, e nevoie de lege. Astfel a apărut civilizaţia! Cine priveşte atent, va sesiza jungla imediat sub straturile civilizate ale omului modern. Este suficient să le zgârii puţin. Provoacă-l puţin pe aproapele tău şi vei înţelege de ce Iisus s-a gândit sǎ mai vina o dată pe pământ.

În comparaţie cu lipsa de lege, cu ilegalitatea, legea este un pas înainte. Nu este un pas măreţ, deoarece legea întreţine frica şi este strâns legată de răul pe care îl pedepseşte. Legea instalează dreptatea în lume. Însă evoluţia conştiinţei nu se opreşte aici. Deasupra legii se află iertarea. Iertarea instalează iubirea în lume. Acesta e un pas cu adevărat gigantic. Când îl va face, omul îşi va fi recuperat verticalitatea spirituală. Până atunci, impresia mea este că el continuă să meargă cocoşat, apăsat de ameninţarea pedepsei.

Iertarea se naşte din înţelegere

Iertarea nu se va dezvolta niciodată din frică. În schimb, poate să apară din înţelegere. Îţi permite să înţelegi durerea profundă a celui care insultă, loveşte sau ucide. Această durere este întotdeauna prezentă, deşi cel mai adesea există în afara conştiinţei făptuitorului, rămânându-i străină. Înţelegerea intuitivă îl revelează pe cei incriminat ca pe un copil speriat şi privat de iubire care încearcă prin toate mijloacele să supravieţuiască. Nu a avut şansa de a deţine mijloace mai potrivite şi încearcă din răsputeri să facă faţă vieţii. Este limitat şi acţionează înăuntrul acestor limite.

Mai ales dacă ai suferit în relaţia cu el, va fi greu să-1 vezi ca pe un copil confuz, rătăcit sau înfricoşat. Eu ştiu asta chiar mai bine ca tine. Totuşi, realitatea nu este alta. În faţa ta stă un copil în corp de adult care înfruntă viaţa aşa cum ştie el. E adevărat, nu cu cine ştie ce succes. I-ar merge mai bine dacă s-ar simţi sprijinit, înţeles şi acceptat cu tot bagajul lui de frici. Un copil are o cunoaştere foarte redusă a lumii în care trăieşte. Atunci când nu-şi modelează comportamentul după adulţii din jurul lui, acţionează la întâmplare, prin încercare şi eroare. La modul cel mai propriu, el nu ştie ce face. El nu s-a născut cunoscător, ci ignorant. Merită pedepsit pentru asta?

Şi atunci, când Iisus spune: “Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac”, la ce crezi că se referă? Eu cred că se referă la aceşti copii în trupuri de adulţi, oameni ignoranţi din punct de vedere spiritual, cu care trebuie să ai răbdare, lăsându-le timp să crească şi să se deprindă cu realitatea sublimă a sufletului. Aşa cum un copil de un an nu poate fi pedepsit pentru că nu ştie să vorbească fluent, nici un adult ignorant nu poate fi pedepsit pentru că nu-şi manifestă spiritul. El nu ştie nimic despre spirit şi are nevoie de timp pentru a învăţa. A-i acorda acest timp înseamnă a-1 ierta.

Iertarea bazată pe înţelegere discriminează între persoană şi comportament, între cel care a greşit şi greşeală şi, la un nivel mai fin, între Sine şi Eu. Dacă te vei putea concentra pe ceea ce încă mai este nealterat şi curat, îl vei putea îmbrăţişa pe făptuitor şi vei sancţiona, dacă este cazul, doar fapta. Însă pentru a face asta, e nevoie să fii conştient de propria ta inocenţă. Nu poţi recunoaşte în afară decât ceea ce ai recunoscut deja în interior. Dacă înăuntrul tău nu este lumină, lumina de afară îşi va părea întuneric. Desigur, poţi pretinde că vezi lumina, însă nu după mult timp faptele tale vor vorbi mai tare decât cuvintele tale.

Iertarea care vine din înţelegere revelează o inteligenţă intuitivă extraordinară. Această inteligenţă nu are nici o legătură cu tonele de informaţii şi cunoştinţe pe care unii le acumulează, cu tot felul de studii aprofundate, masterate sau doctorate. Este o inteligenţă care creşte din interior, tot aşa cum florile unui copac cresc dinăuntru spre în afară şi nu are nici un rost să vii cu flori exterioare pe care să le lipeşti cu Superglue. Cred sincer că toţi oamenii se nasc cu această inteligenţă intuitivă, ceea ce nu este echivalent cu a afirma că este şi foarte răspândită. Ştiu că ating o zonă sensibilă, dar nu am deloc sentimentul că şcoala o preţuieşte şi o cultivă. Dimpotrivă, şcoala seamănă cu o linie de asamblare dintr-o fabrică de roboţi, cele mai reuşite maşinării primind şi cele mai înalte titluri. S-ar putea să te doară ceea ce citeşti, dar mă vei ierta, nu-i aşa?

Puterea de a ierta este conectată la puterea de a înţelege. Nu a înţelege din exterior, aşa cum înţelegi citind dintr-o carte, ci a pătrunde în psihologia celuilalt fǎră să te pierzi sau să uiţi de tine însuţi. Această pătrundere intuitivă este un fel de punere la unison cu gândurile şi trăirile lui, o rezonanţă cu lumea lui eternă care, automat, îţi permite să ierţi. Aşa cum nu există foi de hârtie cu o singură faţă, nici înţelegerea intuitivă nu există de una singură. Cealaltă faţă a înţelegerii este iertarea.

Compasiunea fară înţelegere este periculoasă. Pe de altă parte, înţelegerea fǎră compasiune nu este mai brează. În psihologie se apropie de “egocentrism”. Putem să o mai numim viclenie sau şiretenie. Când eşti foarte identificat cu Eul tău, ai puţine şanse de a înţelege. Este ca şi cum ai merge pe stradă ţinând în faţa ochilor o oglindă. Când eşti foarte preocupat de nevoie tale presante, de aspiraţiile tale, de aptitudinile tale strălucite sau de suferinţa ta colosală, e dificil să-l mai vezi şi pe celălalt. Cu atât mai puţin să înţelegi ce-l doare sau de ce anume se teme. A înţelege înseamnă să ieşi din tine însuţi, să laşi Eul puţin deoparte aşa cum laşi o haină în cabina de probă atunci când vrei să încerci o alta. Însă, dacă eşti foarte ataşat de haină, nu te vei dezbrăca, ceea ce este OK până la un punct. Mai exact, până la punctul în care vei fi întrebat dacă poţi fi mai monoton decât atât.

Iertarea te face un om mai liber

La un nivel mai metafizic, actul de a ierta te eliberează din închisoarea existenţei relative. A ierta înseamnă a nu mai respinge polul opus, ci a-l accepta, a admite că realitatea are şi o latură întunecată necesară în economia întregului. Polul opus, care e judecat şi respins, nu dispare din realitate, ci continuă să te urmărească exact ca propria ta umbră. Poate nu crezi, dar el este prietenul tău deghizat, cel care bate disperat la uşa ta în speranţa că îl vei primi înăuntru. Polii opuşii când reuşeşti să-i integrezi, fac să explodeze înlănţuirea dualităţii şi separării şi te invită într-o lume nouă, aceea a absolutului. Unificarea polarităţilor naşte interesantul paradox al eliberatului în viaţă (jivanmukta, în terminologia hindusă), cel care trăieşte în Absolut, dar se manifestă în Relativ.

Polul opus, agresorul, mai are o funcţie: te ajută să faci curăţenie în inima ta. Dacă nimeni nu ţi-ar sta în cale, dacă nimeni nu s-ar opune dorinţelor tale, cum ai putea să iei cunoştinţă de ungherele întunecate ale inimii tale? Iertând, inima ta devine curată. Este ca o apă care pătrunde în cele mai mici ascunzişuri şi, în curgerea ei, înlătură impurităţile, aşa cum ploaia, în căderea ei, “şterge de praf” copacii şi florile.

Cel care se teme nu poate ierta. El nu poate spune: “Iată, sunt pregătit să încep o relaţie nouă cu tine din acest moment.” Cum să fii pregătit dacă, în relaţia cu cel care a greşit, nu te simţi în siguranţă? Îţi este teamă în continuare şi atunci a nu ierta este strategia ta de apărare. Cum să faci pentru a te simţi în siguranţă? Cum face cineva să fie sigur pe sine? Răspunsul e conţinut în întrebare. O voi pune din nou, cu o modificare minusculă: cum face cineva să fie sigur pe Sine? Observi diferenţa? Când îţi conectezi Eul Ia Sine, sentimentul de securitate apare spontan şi o dată cu el puterea de a ierta. Să nu uităm că Sinele iartă fară să pună condiţii. El îşi permite acest lux deoarece trăieşte, sau mai bine zis este o lume a completitudinii şi împlinirii.

“A întoarce şi obrazul celălalt” este gestul simbolic prin care îi semnalezi agresorului tău faptul că l-ai iertat şi eşti disponibil pentru a începe o nouă relaţie cu el, o relaţie proaspătă, ca şi cum l-ai întâlni atunci pentru prima oară. Fără această capacitate teribilă de a trăi în prezent, în aici şi acum, astfel încât viaţa şi relaţiile tale să fie în permanenţă înnoite, a întoarce şi obrazul celălalt nu este decât o formă jalnică de masochism sau slăbiciune interioară.

Iertarea te focalizează ferm în prezent. Este ca şi cum ai spune: “Ştii ceva? M-am răzgândit. Nu te mai consider duşmanul meu. Hai să începem relaţia noastră din acest moment.” Poate ai experimentat şi tu. Acesta e un moment de magie, deoarece sufletul tău se extinde pentru a-l cuprinde şi pe celălalt. Iar celălalt nu se poate împotrivi decât cu multă greutate, deoarece, atunci când eşti iertat, te simţi iubit, iar iubirea, fie că o oferi, fie că o primeşti, produce o plăcere grozavă. O senzaţie corespondentă pentru acest gen de dilatare a sufletului este aceea pe care o faci când te muţi într-o casă mai mare, cu grădină şi copaci. Dintr-o dată te simţi mai liber. Acesta e adevărul gol-goluţ! Iertarea te face mai liber, în timp ce reproşurile, critica, judecata, resentimentele, ura te limitează, te închid în carapacea propriului Eu. S-ar putea să-ţi fie mai bine acolo, dar eşti sigur că nu te vei sufoca?

Iertarea extinde şi oferă libertate, pe când lipsa de iertate contractă şi construieşte ziduri.

În această lumină, dacă pentru tine libertatea face ceva parale, a ierta, şi încă din abundenţă, este o treabă mult mai inteligentă decât a nu ierta. Cei care fac paradă de libertatea lor, fie ea de a călători, de a se exprima sau de a cumpăra aproape orice, dar sunt incapabili să ierte, sunt departe de a fi liberi. Pur şi simplu nu văd zidurile închisorii în care trăiesc, deoarece acestea sunt transparente.

În sfârşit, iertarea este terapeutică nu numai pentru cel care iartă (al cărui suflet se extinde şi a cărui inimă se purifică), ci şi pentru cel care este iertat. Din punct de vedere al mecanismelor psihologice, cel care greşeşte are o mai mare nevoie de a fi iubit decât cel care nu greşeşte. Pe cel care nu greşeşte îl poţi lăuda. Dar pe cel care greşeşte, ce rost are să-l mai condamni şi tu? Este suficient că a greşit. Te vei duce la un om care şchiopătează să-l critici pentru mersul lui? Crezi că nu-i e suficient faptul că şchiopătează? Îl vei judeca pe un orb pentru că nu poate să citească? Oare suferinţa de a nu vedea nu i-o fi de ajuns? Crezi ca ta îi va reda vederea?

Dacă priveşti cu atenţie şi intuiţie, gradat ai acces la nivelul mai profund al fricii şi neputinţei peste care s-a suprapus pentru a-l ascunde nivelul agresivităţii manifeste. Nimeni nu agreă judecatsează pentru că se simte puternic. Puterea reală se exprimă în acţiuni constructive. Puterea ireală, aceea care provoacă suferinţe şi distrugeri, este o compensare disperatǎ a fragilităţii lăuntrice. Acesta e nivelul care aproape că ţipă după iubire. Iertarea umple măcar parţial acest gol. Este ca şi cum i-ai spune celuilalt: “Ştiu că nu te simţi iubit. Îţi înţeleg durerea. Iată, în loc să te judec, am hotărât să fiu alături de tine.” Pare foarte greu de acceptat, dar cel care te agresează strigă după afecţiune. Lipsă afecţiunii îl doare atât de mult, încât limbajul s-a pervertit şi se exprimă acum într-un mod pe care nimeni nu-l mai înţelege.

Judecata îl slăbeşte pe celălalt, îi intensifică neajutorarea şi îi întăreşte convingerea că nu merită să fie iubit. Iertarea îl face să se simtă acceptat, îi dă voie să fie prezent în experienţa lui şi îi oferă un model de a se ierta pe sine însuşi. Judecata îl stimulează să persiste în comportamentele lui, iertarea îi dă puterea de a le schimba. Iertarea extinde spaţiul în care se manifestă iubirea. Ceea ce, trebuie să recunoşti, e o veste bună pentru toată lumea.

Adrian Nuţă, Psihoterapeutul de buzunar

–––––––––––––––––––––––––––––––––––––

Care este scopul meu în această viaţă?
Ce misiuni am de îndeplinit şi ce lecţii am de învăţat?
Cum îmi pot regăsi echilibrul interior şi cum pot avea relaţii (mai) armonioase cu cei din jur?
Care este cauza blocajelor şi fricilor care mă împiedică să am viaţa pe care o doresc?

Te invit alături de mine să păşim împreună cu curaj în aflarea acestor răspunsuri. Dacă te-ai decis să faci acest pas, scrie-mi pe adresa:solarris.coaching@gmail.com şi îţi voi oferi amănuntele referitoare la acest subiect.