Într-un deşert stâncos trăiau doi pustnici. Găsiseră două grote situate foarte aproape una de cealaltă. După ani şi ani de rugăciune şi sălbatice renunţări, unul dintre cei doi pustnici era convins că ajunsese la desăvârşire.
Celălalt era şi el pios, dar totodată bun şi înţelegător. El se oprea întotdeauna să vorbească cu puţinii pelerini ce veneau acolo, adapostindu-i şi hrănindu-i pe aceia care se rătăceau pe acolo sau pe cei care doreau să se ascundă.
„Acesta este timp pierdut pentru meditaţie şi rugăciune” gândea cel dintâi pustnic, căruia nu-i plăceau desele – chiar dacă nu îndelungate – absente ale celui de-al doilea.
Pentru a-l face să înţeleagă în mod concret cât este de departe încă de sfinţenie, se hotărâ să pună câte o piatră la gură propriei sale grote ori de câte ori celălalt avea să comită vreo greşeală. După câteva luni, în faţa grotei sale se înaltă un zid de pietre, cenuşiu şi sufocant… iar el rămase închis în propria-i peşteră.
Uneori construim ziduri de jur împrejurul inimilor noastre, folosind pentru această pietricelele de zi cu zi ale resentimentelor, ranchiunilor, tăcerilor, problemelor nerezolvate, supărărilor.
Datoria noastră cea mai de seamă este aceea de a împiedică formarea unor astfel de ziduri în jurul inimilor noastre.
…Şi mai cu seamă aceea de a încerca să nu devenim „o piatră în plus în zidurile altora”.
drumuricatretine.wordpress.com 
Si oare ce faciliteaza acumularea „pietricelelor de zi cu zi ale resentimentelor, ranchiunilor, tacerilor, problemelor nerezolvate, supararilor” daca nu persistenta memoriei? Multi dintre noi am vrea sa incepem o noua zi ‘tabula rasa’, sa vadim un zimbet, sa dam o mina calda, o amicala bataie pe umar, o strinsa imbratisare celor care ieri ne-au intepat balonul superumflat al ego-ului. De ce sa asteptam pina un Alzheimer trece cu tavalugul nivelator peste acele „pietricele” si peste desisul memoriilor, dorite si nedorite, pentru a putea, in sfirsit, sa ne bucuram zilnic de fete si prieteni noi? (Si sa citim acelasi ziar cu interes, ad infinitum. Scuze.)
Desigur, a ierta gestul si fapta care ne-au ranit, ori a rosti sau chiar numai a gindi, un ‘iarta-ma’ izvorit din inima, necesita un curaj si o intelegere de care putini dintre noi sintem capabili. Sa ne multumim cu gindul ca perseverenta incununeaza cu succes orice stradanie ce pare sisifica.
Iertati, rogu-va, vorba lunga, prieteni. 🙂
Uneori e nevoie de ani intregi de vorba ca sa intelegi un cuvant. 🙂