Cum ne agăţăm de poveştile noastre

Frica noastră de schimbare, de a păşi în sfera unor noi realităţi, este atât de adâncă, încât ne agăţăm cu disperare de lumea pe care o cunoaştem. Adeseori confundăm familiaritatea cu siguranţa. Confortul perceput a ceea ce este familiar ne face să trăim iluzia propriilor poveşti. Însă întrebarea asupra căreia ar trebui să meditam este: Suntem cu adevărat în siguranţă, în cadrul acestor poveşti? În loc să riscăm, ne agăţăm de ceea ce avem şi ne opunem incertitudinii necunoscutului.

Am citit cândva o poveste despre o femeie care a înotat de-a lungul unui lac, ţinând o piatră în mână. Când această femeie s-a apropiat de mijlocul lacului, a început să se scufunde din cauza greutăţii pietrei. „Aruncă piatra!”, i-au strigat nişte oameni care priveau de pe mal. Însă femeia a continuat să înoate, dispărând din când în când sub apă. „Aruncă piatra!”,  strigau mai puternic cei care priveau. Femeia a ajuns în centrul lacului şi părea că nu mai are putere. Din nou, oamenii o îndemnau: „Aruncă piatra!” În clipa în care femeia a dispărut sub apă pentru ultima oară, au auzit-o spunând: „Nu pot. Este a mea.”

Majoritatea dintre noi am petrecut prea mult timp împotrivindu-ne dramelor şi nu am căutat înţelepciunea din fiecare dintre aspectele, credinţele şi circumstanţele nedorite.

Împotrivirea ne închide în interiorul durerii emoţionale a unei situaţii, în realitatea pe care vrem cel mai mult să o schimbăm. Rezistenţa apare din dorinţa ca situaţia şi circumstanţele din prezent să fie diferite. Până şi cea mai mică năzuinţă ca lucrurile să se schimbe poate crea stări multiple de împotrivire interioară. Fie că ne opunem întregii poveşti sau doar unei anumite părţi, această rezistenţă ne creează dezechilibre lăuntrice. Actionează pe post de lipici, ataşându-ne chiar de sentimentele şi credinţele de care vrem cel mai mult să scăpam. Deşi pare o acţiune inversă, primul lucru pe care trebuie să-l facem pentru a ne vindeca este să acceptăm tot ce am respins. Persistă ceea ce respingeţi. Dacă interpretaţi această frază cu inima, veţi avea puterea  de a face schimbări permanente şi sănătoase în toate domeniile existenţiale. Chiar dacă îi învăţ mereu pe ceilalţi să se accepte în totalitate, majoritatea oamenilor continuă să-şi urască unele aspecte din viaţă. Nu contează ipostazele despre care este vorba – relaţiile, părinţii, felul în care arată trupul sau veniturile – deoarece împotrivirea şi vindecarea nu se împacă. Aşadar, în cazul în care alegeţi să respingeţi ceva  în viaţă – dacă judecaţi, urâţi sau dispreţuiţi acel aspect – vă garantez că problema va persista.

Împotrivirea ne neagă linistea interioară şi finalul fericit pe care ni-l dorim. Este motivul pentru care rămânem mereu la fel. A ne opune în a păşi mai departe şi în a ne înfrunta problemele reprezintă cauza comportamentelor noastre repetitive. Respingerea a ceea ce este ne goleşte de energie vitală şi ne blochează fluxul natural al evoluţiei.

Împotrivirea noastră este declanşată ori de câte ori considerăm că ceva nu este în regulă cu noi înşine, cu ceilalţi şi cu lumea în care trăim. Credinţa interioară care ne fixează împotrivirea spune: N-ar trebui ca lucrurile să arate aşa.  Ne cheltuim apoi toată energia străduindu-ne să ne modificăm realitatea circumstanţelor. Vă pot spune cu siguranţă un singur lucru: respingerea a ceea ce este nu va face ca problemele să dispară. Pentru a ne transcende suferinţa, trebuie să ne depăşim instinctul de a ţine strâns şi, totodată, să ne predăm alternativei de a nu mai opune rezistenţă. Orice dorim să schimbăm, lucrurile de care ne este frică, care ne supără sau refuzăm să le acceptăm, ne vor menţine legaţi de trecut, ataşaţi de poveştile noastre şi de credinţele umbrei care le conduc.

Abandonarea în faţa a ceea ce este ne cere să ne înmuiem inimile, să renunţăm la aşteptările care subzistă în poveştile noastre şi să acceptăm orice ne prezintă viaţa. Renunţarea în faţa tuturor ingredientelor care ne alcătuiesc viaţa ne invită să ne ascultăm cu urechi sincere mesajul mai adânc al durerii, fără să fim opriţi de concluziile obişnuite emise de Cutia Umbrei. Numai atunci când vom accepta faptul că ne agăţăm de confortul poveştilor noastre, vom putea renunţa la a mai opune rezistenţă şi vom dobândi înţelepciunea provenită din experienţele de viaţă.

Doar prin luarea unei noi decizii de a ne folosi poveştile ca să ne iubim pe noi înşine, mai degrabă decât să ne pedepsim prin intermediul lor, vom reuşi să ne eliberăm pentru a le utiliza în scopul în care au fost create. Vă promit că, dacă nu mai opuneti rezistenţă, dacă vă daţi demisia din poziţia de Director General al Universului şi renunţaţi la rolul principal al dramei voastre, viaţa vi se va simplifica şi veţi reuşi să vă auziţi chemarea profundă a sufletului.

Revendicarea propriei puteri

Dacă aş putea schimba doar una dintre problemele omeneşti, aş izbăvi toată lumea de suferinţa de nesuportat de a fi victimă. Problema la această dorinţă este că nu am puterea de a elibera pe nimeni de nimic, inclusiv de starea de a fi o victimă. Numai voi vă puteţi elibera pe voi înşivă. Orice persoană pe care am întâlnit-o are o poveste despre cum a fost cândva victimizată. Mulţi dăm vina pe părinţii noştri, în timp ce alţii îi învinuiesc pe profesori, pe foştii parteneri, pe liderii religioşi, pe prieteni sau pe bunici. Mulţi considerăm că am fost trataţi rău la serviciu, că familia a profitat de noi, că am fost abandonaţi de către Dumnezeu, sau victimizati de viaţă în general. Povestea de a fi victimă ne spune că undeva pe parcursul drumului ni s-a făcut un rău şi că aceasta este cauza durerii. Iată un scenariu care ne va limita şi ne va lipsi de puterea personală, atât timp cât vom continua să credem în el.

Mulţi am adunat dovezi serioase pentru a ne valida percepţia că suntem o victimă a vieţii. Iar aceasta este, cu siguranţă, una dintre modalităţile prin care ne putem privi existenţa. Dacă o privim din perspectiva că nu suntem co-creatorii propriei realităţi, atunci ni s-a creat o nedreptate. Însă, dacă ne schimbăm viziunea, descoperim o realitate mai puternică şi mai amplă care ne spune că suntem co-creatorii existenţei noastre. Prin această nouă perspectivă, putem accepta tot ce ni s-a întâmplat ca fiind exact ceea ce am avut nevoie pentru a înflori la adevăratul nostru potenţial şi a merge mai departe în viaţă. Atâta timp cât vom dori să obţinem ceva de la poveştile noastre, nu vom reuşi vreodată să ieşim din sfera lor. Fără să ne dăm seama măcar, majoritatea dintre noi ne simţim foarte bine atunci când dăm vina pe ceilalţi. Există o satisfacţie interioară ce provine din arătarea cu degetul şi din atribuirea vinei. Facem orice pentru a evita să ne asumăm responsabilitatea rolului din drama noastră.

Dar a considera că ceilalţi greşesc şi a nu renunţa la durerea din trecut ne fac să ne condamnăm la o viaţă de limitări şi de nefericire. Şi, atâta vreme cât dăm vina pe alţii pentru ceea ce ni se întâmplă, nu avem libertate, deoarece resentimentele ne ţin legaţi de acei oameni şi de acele circumstanţe care nu ne plac. Atâta timp cât vom purta acea sămânţă a resentimentului în inimă, va trebui să ne creăm un fel de durere, dramă sau nemulţumire în viaţă pentru a menţine jocul vinei. Mulţi dintre noi şi-au luat un adevărat angajament interior  de a spune: “Uite ce mi-ai facut…”  Indiferent cât de mult ne luptăm în lumea exterioară pentru a ne face vieţile minunate, acest angajament interior de a-i face pe ceilalţi vinovaţi va învinge, în cele din urmă. Ne va dirija comportamentul şi ne va crea experienţa care să ne demonstreze că avem dreptate: că ni s-a creat o nedreptate şi că, într-un fel, acea inechitate ne-a deteriorat capacitatea de a ne manifesta rezultatele dorite. Atâta vreme cât suntem hotărâţi să fim victimele altei persoane, va trebui să găsim o cale de a ne autosabota, pentru a ne justifica resentimentele.

Singura ieşire din această capcană este să vă asumaţi responsabilitatea. La un nivel mai profund, evităm să ne luăm întreaga răspundere pentru întâmplările din viaţă. Facem acest lucru deoarece, prin asumarea responsabilităţii, simţim adesea că absolvim de vină pe cineva care ne-a rănit. Însă, în realitate, asumarea responsabilităţii este unica modalitate prin care ne putem absolvi noi înşine de acea vină. De fapt, vom constata că aptitudinile pe care ni le-am dezvoltat, ca şi durerea acută, au fost părţi necesare ale procesului prin care am trecut. Asumarea adevăratei responsabilităţi constituie un proces şi e unica modalitate de a ieşi din postura de victimă. Presupune să recunoaştem că suntem co-creatorii dramelor pe care le-am trăit. Asumarea responsabilităţii ne cere să extragem înţelepciunea din experienţele de viaţă şi să descoperim darurile pe care le au de oferit şi să învăţăm lecţiile dureroase din fiecare experienţă.

Responsabilitatea este destinaţia supremă, însă dacă avem resentimente profunde, trebuie să le găsim şi să le tratam. Altfel, vor continua să ne otrăvească psihicul, să ne saboteze valoarea de sine şi să ne distugă viaţa visurilor noastre. Vom rămâne în sfera poveştii proprii până când vom extrage lecţiile şi înţelepciunea de care avem nevoie, astfel încât să oferim lumii contribuţia noastră unică. Este important să înţelegem că noi suntem cei care ne-am creat dramele – cu toată măreţia şi disperarea lor – în scopul de a învăţa lecţiile necesare. Poveştile conţin întreaga înţelepciune de care avem nevoie, pentru a deveni oamenii care dorim să fim.

Lecţiile fiecăruia diferă. Fiecare a înregistrat alte succese şi eşecuri şi a avut lecţii distincte de învăţat. Însă călăuzirea Divină ne-a folosit în fiecare existenţă a vieţii, arătându-ne mai clar cine suntem şi oferindu-ne exact ce avem nevoie pentru a ne îndeplini scopul unic. Poveştile din viaţa fiecăruia ne-au echipat cu un anumit set de aptitudini şi cu o anume înţelepciune pe care trebuie să o aducem în lume.

Pentru a trăi în afara poveştilor personale, trebuie să trecem cu îndrăzneală prin vieţile noastre pline de drame şi să începem procesul de acceptare şi de iubire a tot ceea ce suntem şi a ceea ce nu suntem. Trebuie să ne facem timp pentru a ne analiza fiecare capitol din viaţă, dezvăluind locurile în care suntem încă blocaţi, răniţi sau incompleti. Trebuie să ne luăm angajamentul de a renunţa la resentimente şi la învinuirea celorlalţi pentru starea în care se află viaţa noastră. Trebuie să fim dispuşi să ne asumăm responsabilitatea pentru circumstanţele curente şi să dăm drumul la tot bagajul pe care încă îl mai purtăm din trecut. Trebuie să ne luăm angajamentul de a păşi pe calea dramelor personale şi de a ne împăca pentru totdeauna cu poveştile noastre!

“Secretul Umbrei: Puterea de a-ti asuma propria poveste”, Debbie Ford, Editura For You
Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Dezvoltare personală. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

5 răspunsuri la Cum ne agăţăm de poveştile noastre

  1. niko zice:

    Buna
    Crezi ca daca am fost inselata de 3000euro ar trebui sa nu ii dau in judecata pe cei ce m-au inselat si sa renunt la bani? Tu ai renunta? Sunt persoane care se bazeaza pe aceasta iubire de semeni a altora numita de majoritatea naivitate sau prostie pe pamant. Eu pot sa ii iubesc si sa ii inteleg, insa sunt pe pamant in acest corp si viata e asta de aici. Si aici totul e pe bani, chiar si serviciile tale. Spune-mi te rog, in conditiile in care nu am nici un servici, banii fiind munciti din greu de altcineva, eu ar trebui sa renunt la acesti bani din iubire pt cei ce m-au inselat? Sau sa ii dau in judecata din iubire pt cel ce a muncit pt acei bani? Multumesc.

    • Solarris zice:

      Iti inteleg sentimentele prin care treci, Niko, dar ceea ce cred eu vis-a-vis de cele povestite de tine are mai putina importanta, in contextul in care este experienta ta de viata si care ti-a fost data cu un anumit scop.
      La fel cum nu sunt in masura sa validez o atitudine sau alta dintre cele pe care le-ai intreprins sau le vei intreprinde pe parcurs, pentru simplu motiv ca te afli in posesia unui dar care se numeste „liber arbitru”. Cu ajutorul lui fiecare dintre noi luam decizii care ulterior au consecinte care ne afecteaza mai mult sau mai putin atat pe noi, cat si pe cei din jurul nostru.
      In cele mai multe cazuri de pierderi financiare sau materiale vorbim, de fapt, despre atasamente la nivel subtil in raport cu bunurile materiale (asta in cazul in care nu este vorba despre altfel de „plati”).
      E important atunci sa reevaluam relatia pe care o avem cu banii: ce inseamna ei pentru noi? cum ne raportam la ei? ce sentimente avem cand dam sau primim bani? etc.

    • cristina zice:

      Da ,eu incerc sa iti dau un raspuns, pe care nu stiu cat de bun il iei. Si eu am pierdut la o prietena mai putini bani ca tine insa stii ce reprezinta banii astia? Niste datorii fata de sufletul respectiv.
      In alta viata acel cineva ti-a imprumutat bani si tu acum i-ai restituit.Toate se platesc aici pe pamant de aia nu trebuie sa te infurii, oricat de mult te-ar fi durut. Asa ca obisnueste-te cu gandul si nu te mai stresa …pace lumina si iubire …Cristina

  2. Diana zice:

    Impacarea cu tine insuti – o mare linistita in adancurile ei indiferent de inaltimea valurilor.
    Ganduri bune pentru toti cei care infrunta valurile.
    ….ah da si o dedicatie

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s