Frânghia ataşamentului

Un alpinist a vrut să cucerească cel mai înalt munte. S-a pregătit pentru asta timp îndelungat şi în final a hotărât să se aventureze pentru a primi singur laurii victoriei.
Noaptea căzu grea peste înălţimile munţilor şi omul nu a mai văzut nimic.Totul era negru. Până şi luna şi stelele fuseseră acoperite de norii negri.
Şi cum se căţăra el, la doar câţiva metri de vârful muntelui a alunecat şi a căzut în gol. Alpinistul văzu în acea îngrozitoare cădere episoade din viaţă lui, bune şi rele. Se gândi la moartea care era aproape când, deodată, a simţit frânghia de siguranţă că-i frânge mijlocul. Fusese oprit din cădere şi acum atârna în gol legat de acea frânghie.
Urmă un moment de tăcere absolută… atârna în neant şi singurul lucru ce-i veni în minte fu: „Ajută-mă Doamne!„.
Deodată auzi o voce venită din depărtări:
– Ce doreşti, fiule?
– Salvează-mă, Doamne! strigă alpinistul cuprins de frica morţii.
– Chiar crezi că eu te pot salva?
– Da, Doamne, cred în Tine!
– Bine, dacă tu crezi în mine şi în salvarea mea, taie frânghia de care atârni, spuse Dumnezeu.
Un moment de tăcere… alpinistul se îndoi şi pierdu credinţa; frânghia era singura care-l ţinea în viaţă… aşa că nu tăie frânghia şi hotărî să renunţe la ajutorul dumnezeiesc.
A doua zi dimineaţă, echipele de salvare au anunţat că au găsit un alpinist legat de frânghia de siguranţă la doar doi metri de pământ. Murise îngheţat de frig.


Tu cât de ataşat eşti de frânghia ta?

(text primit prin email)

Acest articol a fost publicat în Metafore terapeutice și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

25 de răspunsuri la Frânghia ataşamentului

  1. eusitu spune:

    Am citit toate raspunsurile de pe aceasta pagina si sincera sa fiu nu imi vine sa cred …. ….ce ganduri frumoase ati spus .Trebuie sa vedeti si voi …cum va completati si formati un tot …..sunt fericita si emotionata ….totodata,va multumesc pt cuvinte si ganduri, sunt asemanatoare a ceea ce gandesc si eu ,in alta forma dar in acelasi context….ce pot spune este ca : va iubesc oamenii buni si va doresc …sa fiti acolo unde vreti voi sa ajungeti ,fiecare pe nivelul sau de evolutie ,oricare va fii acela .. …este frumos pt ca….. este munca voastra de intelegere, acceptare ,progres…..ridicare …iubire….

  2. Ludwig Lloyd Gergely spune:

    Subiectul acesta e destul de interesant, imi pare rau ca, abia acum am descoperit aceasta posibilitate de-a citi asemenea „subiecte” de discutie…
    Legatura intre alpinist si munte, intre credinta si Dumnezeu, aici, e putin exagerata, e prea stupid ca un alpinist adevarat sa renunte asa usor la supravietuire, la cea mai mica posibilitate de salvare, atirnat in gol pe propria lui coarda, chiar sa moara inghetat la doi metrii de pamint… asta, numai prin faptul ca, refuzind sa-si taie funia, dupa cum se interpreteaza, si-a pierdut credinta…
    Cu cit este moartea mai aproape pentru un alpinist, constient fiind de asta, lupta lui pentru viata e tot mai mare, vrea sa traieasca cu orice pret, chiar si cu pretul vietii… Cine iubeste viata atit de mult, in sensul real, nu renunta nici la credinta lui asa usor, iar alpinistii sint oameni de onoare, isi cunosc mereu sansele si nesansele, isi accepta drumul predestinat, aici este frumusetea placerii de-a urca si bucuria vietii lor de-a cuceri inaltimile… Si ei sint cei care, intotdeauna, sint tot mai aproape de Dumnezeu, ajung mereu sus de tot, chiar si fara aripi, dintotdeauna au un dar primit care depinde de sfertul de secunda… viata, darul divin, chiar daca nu intotdeauna pare a fi cu adevarat dumnezeieasca.
    Sa nu credeti ca toti care fac matanii, se roaga si se tirasc in genunchi prin biserici, pupa tot ce apuca in cale, icoane facute, poate, de un betiv ( au fost si sint asemenea practici si cazuri ), statui vopsite de zugravul satului, idoli infectati de alti pupatori, multi si de ocazie sau numai de imagine, intr-adevar, sint credinciosi cu adevarat sau cred in divin, dar… in schimb, sint multi altii, crezuti ca fiind pagini, fara vreo credinta anume, intr-o religie, cult, secta sau alta forma, si sa aiba o credinta mai puternica, chiar mai curata…
    Cu credinta nu te lauzi, nu o duci la piata la vinzare pentru cine da mai mult, o tii pentru tine si o imparti in tacere prin faptele tale reale, nu prefacute… Faptele reale si sincere vorbesc, nu dogmele si puterea preotilor !

  3. romeo spune:

    suntem exact ceea ce suntem si exact acolo unde trebuie sa fim…tot asa cum se spune ca nici un fulg nu cade decat exact acolo unde si cand trebuie sa cada…povestea alpinistului are pentru fiecare o alta conotatie, pentru simplul motiv ca sutem diferiti si ca pentru fiecare taierea franghiei inseamna altceva, are o cu totul alta incarcatura…nimeni nu trebuie sa isi faca din asta o problema, absolut nimeni…decizia o ia fiecare fata de „punctul” (nivelul de evolutie) in care se afla in acel moment …nu exista bun sau rau, nu exisa gresit sau perfect, exista momentul in care te afli si decizia tine de cat de pregatit esti in acel moment…intotdeauana vei lua decizia corespunzatoare intelegerii , intelepciunii tale din acea etapa a vieti…sunt atat de multe de spus…
    orice decizie ai lua, este exacat aceea pentru care esti pregatit in acel moment sa o iei…nimic mai mult…repet, nu exista bine sau rau, pentru ca si una si alta inseamna evolutie…as putea sa ma intreb altceva, …cati au curajul sa isi asume riscul cuceririi propriului munte…dar si asta o vei face numai atunci cand esti pregatit sa o faci…sa iti asumi riscul :)…traieste, cucereste, actioneaza…asa cum simti…vocea interioara e si ea un ghid:)

  4. Maria spune:

    Da, e adevarat ca Dumnezeu e in noi, pentru ca fiinta umana este intruparea vizibila si palpabila a Fiintei Divine…. dar incrucisarea cu cine stie ce fiara sau Fiara ne face sa negam mereu Divitatea din noi! Se tot face apologia indoielii, dar nici in rationamentele logice si nici in cele mistice nu duce la adevar si cu atat mai putin la Adevar. Acest joc al aparentei si Esentei este cel mai dramatic si mai greu de jucat si este inusi jocul vietii, al existentei noastre, in care indoiala reprezinta cu adevarat sarpele strecurat in noi pentru a ne distruge launtric.

  5. Lacky spune:

    Alpinistul nu cunostea glasul muntelui,si a plecat singur intr-o calatorie in care nimeni nu pleaca de unul singur ! Daca taia franghia risca sa moara de spaima in doar doi metrii !…In ultimul timp inclin sa cred ca nu credinta e ceea ce ne lipseste ,ci Calauzele !

    • Codrin spune:

      Calatoria in care a plecat alpinistul este asemanatoare cu propria noastra calatorie in viata. Si uneori singura calauza pe care o ai este doar Dumnezeu! Restul traseului uneori trebuie sa il faci singur sau singura.

      • Lacky spune:

        Te salut ,Codrin !

        Am gresit ! Alpinistul nu calatoreste,alpinistul urca !…In acest sens e cat se poate de evident ca piscul nu este personalitatea, ci fiinta,iar atasamentele vin prin lipsa unui ideal. Despre ce traseu vorbim si care franghie ?!
        Atasamentele sunt firesti ,tin de natura noastra,ele devin daunatoare doar in masura in care nu stim de ce sa ne atasam. Detasarea de care pomenesti e un exercitiu ,nu are treaba cu atasamentele…Parerea mea !

    • Luana spune:

      „Calauzele” sunt tot timpul langa noi, dar nu mai actioneaza de capul lor, ci decat daca le ceri ajutorul – pentru care ai nevoie de aceea credinta!- si daca le urmezi sfatul.. ceea ce necesita din nou existenta increderii in ele! Fara incredere si credinta nu le vei simti si auzi pentru ca vor pastra distanta, simplu! Si vei atrage din univers exact ceea ce vei gandi, daca este frica, atragi si creezi conditiile pentru ca fricile sa se implineasca. Daca este speranta si incredere, atragi calauzele, sau mai bine zis energiile care sa faca posibila speranta! Si in functie de cat de puternic este gandul care poate si crea si distruge, la fel de puternic va fi si rezultatul!

  6. kushter spune:

    Cât de bine ar fi dacă am avea atâta credință, încât să nu purtăm niciodată frânghii.

    • Luana spune:

      Atunci poate nici nu am mai cadea ! 🙂 pentru ca purtand franghii de siguranta inseamna acceptarea fricii ca se va intampla.. deja negarea ajutoarelor si opusul increderii! Simpla franghie inseamna de fapt siguranta noastra mentala provizorie asupra nesigurantei fricii.. dar legea atractiei functioneaza inevitabil si gandul.. sau frica.. atrage situatia…

  7. Viorel spune:

    Buna, Solarris.
    Nu e de mirare ca postul trecut a generat o asemenea profuziune de raspunsuri si unele temperaturi mai ridicate. Emotia si pasiunea sint caracteristice rasei umane si, in ciuda criticilor, ele sint pozitive si ne deosebesc de entitatile poikiloterme, descendenti ai sarpelui paradiziac, care s-au ascuns printre noi si au reusit sa aduca lumea in starea jalnica de azi. Au cam scaparat scintei intre unii din noi, dar sa nu le regretam (daca au aruncat ceva lumina asupra subiectului si ne-au ajutat sa descoperim unghere nestiute ale inimii.)
    Puzderie de suflete din mai toate tarile se ocupa de ingrijirea si intregirea arborelui genealogic, pentru ca oare ce este mai important decit sa „stii cine esti” si cine a intemeiat familia ta? Unii afla secrete daunatoare reputatiei lor si nu ezita sa reteze citeva crengi ori sa taie arborele din radacini. (Familiile regale nu se sinchisesc de sinistra lor obirsie. Vezi David Icke.)

    Din nefericirea nefericirilor, pentru multi dintre noi cautarea identitatii pretioase s-a impotmolit intre paginile Cartii nepretuite, citita si rascitita fara atentie si discernamint, iar setea noastra de cunoastere a fost in mod siret satisfacuta de citiva dumicati pseudo-stiintifici predigerati.
    Sus de tot, in coltul din dreapta al revistei „Romanian Times” este tiparit urmatorul citat revelator: „Cercetati toate lucrurile, si pastrati ce este bun!” – Apostolul Pavel. Interpretarea este inutila. Oare cum am ajuns noi sa ne resemnam cu „Crede, si nu cerceta!”? Ideea ca sintem controlati de puteri nevazute dusmane noua este numai in parte adevarata, asa cum a argumentat David Icke: doar o parte din noi am fost indoctrinati si acestia sint cei care ii tin in „friu” pe ceilalti care cerceteaza toate lurcrurile, care ii vineaza si le dau in cap cu precepte scoase de la naftalina atunci cind ceilalti incearca sa evadeze din „formatie”.

    Daca „Dumnezeu” (cum putem pune o eticheta pe o Forta de care habar nu avem?) ne-a creat dupa chipul si asemanarea Lui/Ei, adica asemenea Lui/Ei, cu toate atributele pe care am fost invatati sa ni le negam; daca imparatia Lui/Ei este in noi, atunci cui ii cerem ajutor? Atirnind de o fringhie pe care de mici am fost invatati s-o impletim, si cu care am reusit sa ne spinzuram pina la urma, Il/O auzim pe „Dumnezeu” punindu-ne doua intrebari (retorice, la urma urmei, El/Ea este omniprezent, omnipotent si omniscient). „Chiar crezi ca eu te pot salva?” se traduce, „Este timpul sa-ti amintesti ca esti ca mine si ca poti savirsi toate miracolele mele la care ai ramas cu gura cascata!”.
    Da, stiu, aceste rinduri ii vor ultragia pe multi, si ma astept sa fiu lapidat. Oamenii au un anumit prag de toleranta, dar cind le spui ca ei insisi/insele sint Dumnezei, afirmatie pe care multi sfinti „ridicati la cer” au facut-o, mai mult sau mai putin explicit, atunci te poti astepta nu numai la invective, ci si la amenintari serioase. Imi asum acest risc, asa cum multi dintre noi am facut-o, si apoi am fost arsi pe rug, trasi pe roata, legati de patru cai si sfirtecati, scurtati cu un cap, aruncati in apa si apoi ucisi daca nu ne inecam.
    Dar, uite ca tot ne-am intors pentru a face aceleasi afirmatii si a sadi saminta indoielii pe stinca „credintei” fara temei, sperind ca una, macar una, va incolti si va da roade. Aveti curaj, cei care ginditi ca mine, care ati pierdut nopti de-a rindul cautind Adevarul peste tot, nelasind nici o piatra neintoarsa si care, ca si mine ati realizat cit de greu este sa mai deschizi gura printre semenii tai, care sint pregatiti sa te amuteasca – cu caluse de toate marimile si pentru toate ocaziile ; aveti curajul sa iesiti din umbra si sa spuneti lucrurilor pe nume.
    Cred ca m-am ambalat putin, dar nu voi sterge nici un rind. In ce priveste sarmanul alpinist, exista cazuri si mai grave, cind nici dracu’ nu te mai poate ajuta: mai deunazi un biet pasionat de „bungee-jumping” a sarit de la 30m cu o coarda elastica de 60m.

    • ana galla spune:

      Namaste, Viorel!
      Mai mult decat la a-ti raspunde m-ai instigat la a te saluta pt ca mi-ai pus un zambet pe fata. Sper ca nu o sa te supere daca iti marturisesc ca ceea e m-a amuzat/inveselit a fost probabil dramatismul discursului tau („apoi am fost arsi pe rug, trasi pe roata, legati de patru cai si sfirtecati, scurtati cu un cap, aruncati in apa si apoi ucisi daca nu ne inecam”) pentru ca reactia mea a fost, iti promit, complet lipsita de malitiozitate. A fost doar sinceritate si caldura, un raspuns vesel la energia de dincolo de cuvintele tale, pt ca nu sunt nebuna, am inteles cuvintele tale si nu erau vreun motiv de veselie.
      Ca sa fiu mai bine inteleasa: si eu cred ca au fost ocultate adevaratele invataturi pe care Fiul Omului le-a lasat mostenire Omului. „Orice fac eu, puteti si voi” ne-a spus El si, in mod „ciudat”, cuvintele astea nu au prea ajuns la urechile noastre. Interpretarile deviate, alienate ale Evangheliilor ne-au tinut departe de „know how-ul” menit sa ne conduca pe toti pe drumul adevaratei desavarsiri.
      Dar acest mare ocol pe care l-am facut in evolutia noastra sa fie el oare intamplator sau inutil sau nociv, pagubitor…? Din tot ceea ce am invatat, raspunsul cel mai probabil e nu. Putem presupune ca am avut nevoie de aceasta bucla de drum ca sa intelegem si sa ne asumam adevarul cu toata fiinta, sa apreciem cu adevarat valoarea darului care ne-a fost facut, a „tehnologiei” ce ne-a fost dezvaluite. Putem presupune ca ne-a mai fost revelat adevarul, doar ca nu a fost un „moment potrivit” pentru noi, respectiv nu am stiut sa-l pretuim, ne-am indoit, nu am fost suficient de insetati si ne-am inmuiat doar buzele in paharul oferit, nu l-am baut pana la fund.
      E doar o parere, incerc si eu sa inteleg, sa ma ierti….

      • Viorel spune:

        Namaskar, Ana!
        Daca zimbetul pe care ti l-am pus pe fata a produs acelasi efect catartic pe care cuvintele tale l-au avut pentru mine, atunci un miracol s-a savirsit. Ce sincronicitate binevenita, tocmai cind regretam cei treizeci si sase de centimetri de comentariu agresiv (l-am masurat cu rigla, crede-ma) si-mi juram ca va fi ultimul porumbel care imi va zbura din gura pe acest blog. Adevarat, sageata slobozita din arc nu mai poate fi intoarsa. Citeodata un suflu divin o abate din drum ori ii bonteste ascutisul virfului.
        Stilul meu este cam ciudat, recunosc. Parca o alta entitate preia tastatura si ma asigura ca totul va fi ok. Scriu incet pentru ca trebuie sa „vad” totul. Cu logica si rationamentul stau prost, dar compensez cu intuitia. Din nou, ce bine imi pare ca ai zimbit. Ma bate gindul ca daca nu prind Ascensiunea aceasta, ma voi reincara sub chip de femeie. Mi-e tare dor de rolul acesta pe care cred ca nu l-am mai jucat demult. Inca nu sint sigur ce preferinte sexuale voi avea, dar stiu ca voi fi o comediana renumita si ca voi fi foarte activa in miscari de reforma sociala. Imi place sa-mi folosesc sinceritatea pentru a soca, dar nu de dragul socului, ci doar pentru a-l determina pe interlocutor sa exploreze si alte posibilitati si puncte de vedere, nu neaparat al meu, pentru ca ma feresc de prozelitism. Multi dintre noi (ai observat cit de des folosesc inclusivul „noi” pentru ca nu vreau sa dau impresia ca sint mai presus de altcineva?) calatorim prin acelasi fagas pe „automat”, si cu cit o facem mai des si mai indelung, cu atita ne este mai greu sa „evadam” din formatie, sa pasim spre marginea drumului si sa intram in lanul de pe cimp, sa ne „pierdem” citeva ore, citeva zile, si sa revenim, schimbati, pentru a-i ajuta si pe altii sa faca acest pas. De fapt multi am incercat. Cind incepem sa vorbim de ceea ce credem noi din toata inima, lumea tace, se ridica si pleaca. Daca macar unul, in linistea camerei lui, ar ridica ochii spre cer si ar spune, „Doamne, omul pe care l-am intilnit astazi a spus lucruri pe care nu le-am mai auzit niciodata si pe care voi incerca sa le inteleg. Multumescu-ti ca mi l-ai scos in cale.” Dificultatea comunicarii si intelegerii este vadita de dialogul dintre pictorul care conducea pe un drum de munte si ciobanul care pastea oile. Pictorul ii spune ca ii plac oile si ca ar vrea sa le picteze. Ciobanul catre el, „Fugi d’aci, mie-mi plac asa cum sint!” Inca n-am masurat lungimea acestui post, dar cred ca s-a cam lungit. Spune-mi, te rog, cu proxima ocazie daca ai citit „Talmudul lui Jmmanuel” (nu cred ca a fost tradus in romineste), scrierile lui Radu Cinamar, si „The Holographic Universe” de Michael Talbot (ceva mi-a dat de inteles ca spicuiesti engleza). Mai deunazi Crucea Rosie si Salvamontul au reusit sa gaseasca un alpinist care cazuse intr-o prapastie, dar era inca viu. Au strigat, „Crucea Rosie si Salvamontul sint aici”. Aplinistul, artagos, „Nu donez nimic!”
        Pe curind.

        • ana galla spune:

          M-ai coplesit, Viorel….! (dar cu zambet…)
          N-am citit nimic! Despre “Talmudul lui Jmmanuel” nici macar nu am auzit, nu stiu nimic. Radu Cinamar am rasfoit doar, mi se pare fascinant ca poveste, dar nu stiu cat de multa incredere pot avea in el si prefer sa il las deoparte atata timp cat simt ca m-ar putea „sminti” iar „Universul holografic” imi doresc sa o citesc.
          Si, by the way, engleza mea nu e suficient de buna ca sa-mi permita o lectura confortabila a unei text profund si complex.
          Scuza-ma pt scurtul si incompletul raspuns, scriu in f mare graba, promit sa revin in cazul in care astepti reactii la raspunsul tau.
          Un week-end frumos pt toata lumea!!

  8. Sorana Kassem spune:

    Cand vom fi gata toti sa intelegem ca vointa umana, raportata la planul divin, nu inseamna mai nimic, cred ca lucrurile se vor indrepta in viata noastra. Dorinta, uneori obsesia pentru control vine din ratiune, constiinta. Am trecut prin situatii in care numai si numai Mila Lui m-a salvat, pentru ca nu aveam absolut, dar absolut, niciun control asupra situatiilor…si chiar daca I-am observat ajutorul tot mai am momente in care Il pierd… Am observat asa, ca tentatia de a intreba „De ce, Doamne?” este foarte mare si teoretic, total gresita, dar imperfectiunea sufletului striga…
    Cand primesti o portie noua de iubire divina, iti dai seama ca adevarul este relativ si ca toate lucrurile in care ai crezut, pana sa il descoperi pe EL, nu insemnau nimic si ca toate franghiile care erau micul tau Univers te-au condus numai pe drumuri gresite.
    Intelegi atunci ca oamenii nu se pot schimba decat daca ii iubesti exact asa cum sunt ei, intelegi atunci ca lucrurile se puteau intampla in singurul mod in care deja s-au intamplat, intelegi ca trebuie sa depui cu mult mai multa energie decat primesti de la EL…
    ” Fericiti cei saraci cu duhul”, constiinta rece fara iubire de Dumnezeu, duce spre nicaieri.

    • cenacluldinbar spune:

      felicitari, Sorana, pentru comentariu.
      Inteleg ca omul trebuie sa traiasca oarecum orbeste, ca animalele, daca normalitatea este sa nu ai nimic sub control, cand orice faci este oricum gresit. Dar asa este, cand piezi totul de sub picioare, apare o senzatie de fericire as numi-o cand intre tine si Dumnezeu nu mai este nimic, si atunci Dumnezeu nu te lasa, te salveaza.
      Azi noapte amavut un vis. eram intr-un autobuz si alaturi de mine era o fata, o copila curata de tot , cum nu am mai intalnit. am cuprins-o in brate, aratandu-i ceva pe geam. am stat un timp, ea ma privea si statea cuibarita in imbratisare. apoi autobuzul s-a oprit, am coborat, i-am luat manuta intr-a mea si i-am spus ca trebuie sa ne despartim. ea a inceput sa planga. apoi m-am trezit si nu pot s-o uit. am pierdut-o definitiv. am pierdut cel mai curat lucru ce mi se putea intampla. dar, stai, n-am pierdut nimic. Dumnezeu mi-a adus-o in dar, am trait pentru cateva clipe acea bucurie. mi s-a intamplat mie acel minunat. si mi-este de-ajuns. de-acum am putere nu s-o caut, ca eu nu mai sunt la varsta iubirii, ci am putere sa caut inocentul, purul, dumnezeul din jur. fara sa-I cer, Dumnezeu mi-a dat, m-a salvat cand, tot asa, am haos in jur.
      ce inseamna asta, sa ne abandonam definitiv Lui?
      sa accept ca oamenilor li se intampla singurul mod corect de existenta?
      ma sperii banuind ca asa e.
      Prin apropiatii Sai Dumnezeu si-a trimis visul: intr-o zi va salva lumea creind o alta in care El singur o va lumina, in care… (Isaia 65, v.17-28). daca este adevarat ce El va face asta , de ce sa fie gresit ca ma-ndrept intr-acolo, ca va spun sa ne-ndreptam intr-acolo??

      • Tarra spune:

        Draga cenacluldinbar,
        vreau sa-ti spun ca visul tau m-a impresionat…de ce??…pentru ca eu am simtit ca Dumnezeu ti-a dat aceasta sansa si chiar ti-a aratat ce minunat ,ce pur,ce inocent este copilul din tine…ca nu l-ai pierdut,el este acolo in bratele tale,in inima ta si vrea sa nu se desparta de tine…cred ca asta trebuie sa regasesti=”copilul minunat din tine,care te va ajuta sa restabilesti legatura cu Dumnezeul interior”…nu-l cauta pe “Dumnezeul din jur”…doar dupa ce Il gasesti pe cel interior,Il vei gasi si pe cel din jur….doar atunci vei fi auzit,atunci vei putea ajuta,atunci vei putea iubi neconditionat,atunci vei darui cu adevarat…tu nu trebuie sa “te lasi la urma”….esti la fel de minunat ca toti cei din jur…si tu esti creatia Lui,ca toti ceilalti…
        IUBESTE-TE!!!!!…ACCEPTA-TE!!!!…SI IN TINE EXISTA SCANTEIA DIVINA!!!!…daca ai sti ce revelatii am avut si eu in ultimul an…am un mare regret=ca nu am fost “pregatita” cand eram mai tanara pentru a primi aceste revelatii…dar dupa cum stii,nimic nu se intampla fara un motiv anume,sigur nu as fi inteles nimic,ba chiar as fi reactionat ca in fata unei nebunii,asa cum reactioneaza majoritatea oamenilor inca…siiiiiiiiiiii totusi,daca esti atent,tot mai multi oameni incep sa se “trezeasca”…viata mea s-a schimbat mult in bine si imi doresc cu ardoare ca si cei din jur sa inteleaga ce inseamna sa experimentezi iubirea,pacea si bucuria unei vieti “in inima”!!!!…nu exista termen de comparatie!!!..asta nu inseamna ca nu ma mai pierd pe mine pe drum…ba da…dar acum stiu cum sa ma intorc mereu la drumul cel drept al evolutiei mele spirituale…
        Doamne,cat mai am de invatat,cat mai am de lucru cu mine…dar am inteles ca aceasta este “lectia mea de viata” si trebuie sa o fac cat pot eu de bine…toti avem aceasta lectie de facut,important este sa constientizam aceasta si sa trecem la treaba…eu sunt optimista si CRED ca mai avem o SANSA pe acesta Pamant,in aceasta viata…Voi??????

  9. carmen spune:

    solarris,m-ai facut sa simt ca sunt in golul ala de 2 metri pana la pamant. Tu doar ma ajuti sa tai franghia mai repede. O zi buna tuturor.

  10. cenacluldinbar spune:

    Eu sunt rezultatul a ceea ce am vazut, auzit si simtit. Eu sunt ceva intre ceea ce am fost nevoit sa fiu si ceea si ce am putut deveni din intregul care am visat sa fiu. de cateva ori am fost ajutat sa fiu, ajutat de cuvintele ce mi s-au spus ori incurajarile de pe margine. Am avut intotdeauna in minte ca sunt creatia lui Dumnezeu, ca m-a lasat liber si tot ce face este sub privirile Lui. Incercarile vietii mi-au luat mult timp cu supravietuirea si am renuntat sa vreau sa devin ca El. I-am acceptat puterea si mi-am zis ca trebuie sa fac ceva cu viata mea incat sa nu-mi fie rusine cand ma va imbratisa. Dintre toate cate as putea face a trebuit sa aleg una. Din pacate alegerea mea nu este un varf de lance , ci un gest reparatoriu. incerc ca indrept ceea ce omul a stricat, lumea aceasta. Dar intrucat lumea s-a stricat in mii de ani, ea nu se poate indrepta/intoarce decat tot in mult timp. Nu pot decat sa spun unuia si altuia ca ne indreptam pe un drum gresit.

    Iar oamenii aleg sa-si vada de fericirea proprie, ceea ce nu este condamnabil, dar se lasa prada caderii care ne indeparteaza de Dumnezeu, paradoxal, proportional cu credinta. Dar Dumnezeu este peste tot, important este sa traiesti intens si frumos, frumos cum intelegi tu frumosul.
    Franghia aceasta are o structura materiala intr-o lume materiala. Iar pilda sugereaza ca omul pentru a se salva, la limita, trebuie sa se sinucida. Si Dostoievski tot la fel credea.
    Cred ca omul trebuie sa aiba atitudini dumnezeiesti in locul si timpul vietuirii sale. Atitudinile sunt reactii normale, asemanatoare soferului care respecta indicatoarele de pe marginea drumului, decat ca se numesc cele 10 porunci. cu iubire, din iubire poti face mai mult. cu tine sau cu ceilalti. Eu, din pacate, nu seman cu cei care ma-nconjoara: ma las la urma.
    Tu?

    • Codrin spune:

      Simbolistica textului face clar trimitere la atasamentele noastre, de orice tip.
      Cel ce a devenit constient de propriile atasamente poate face pasul spre a se elibera de ele.

      • Telly spune:

        Adica cum vine asta Codrin ? ! ? Daca sunt atasat profund de partenera mea (fiind constient de asta) atunci,trebuie sa ma ”eliberez” de aceasta stare ?

        • Codrin spune:

          Atasamentele de orice tip sunt cele mai daunatoare pentru orice om care doreste sa paseasca pe o cale evolutiva. Marii intelepti si invatatori spirituali ne vorbesc despre aceasta stare de detasare. A nu se confunda atasamentul cu starea de iubire.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s