Pretul libertatii de a fi

În călătoria către propriul univers interior, adesea ne întâlnim cu goliciunea psihicului, întâlnire care ne determină la confruntarea cu propriile carenţe afective, cu criza de identitate, cu dorinţe, temeri, aşteptări ce se suprapun peste o nevoie acerbă de certitudine, siguranţă, fidelitate. Diferitele conjuncturi existenţiale ne aruncă în abisul din noi, ne obligă să ne privim monştrii noştri interiori, pentru a învăţa cum să-i învingem. Lupta cu obstacolele exterioare reflectă doar nevoia de a conştientiza şi a depăşi blocajele interioare.

Toate provocările existenţiale nu sunt decât instrumente de care să ne folosim pentru cucerirea tărâmului interior, pentru a fi pregătiţi să întâlnim partea divină din noi, ce ne va conduce la integrarea în totalitate.

Unul din marile obstacole, în căutarea propriei identităţi, este prejudecata că există o Divinitate care ne rezolvă toate problemele, că e suficient să-i cerem cu credinţă şi ea va face totul în locul nostru. Încredinţându-ne total acestei Divinităţi, uităm de responsabilitatea care ne revine şi alunecăm într-o aşteptare şi pasivitate, care ne va transforma în fiinţe ce stagnează pe scara evoluţiei.

Avem nevoie de a dezvolta în noi o stare de eroism spiritual, care să ne transforme în adevăraţi războinici ai luminii. Ajutorul Divin să fie doar un catalizator, care să facă din noi co-creatori ai propriului destin. Putem începe prin a avea curajul de a spune ce nu poate fi spus, măcar nouă înşine, prin a nu mai menţine o imagine de sine cosmetizată cu care doar ne adormim conştiinţa, prin a vedea adevărul din noi, de la care plecăm la un moment dat la drum.

Odată dobândit curajul de a vedea realitatea în locul unei imagini fantasmagorice despre noi înşine, urmează un permanent proces de conştientizare, de a ne studia cu atenţie şi a ajunge la o cunoaştere cât mai aproape de realitate, prin acceptarea că suntem constituiţi din umbre şi lumini, prin refuzul de a ne mai lăsa dominaţi de sentimente de culpabilizare, ce nu fac decât să ne micşoreze propria valoare.

Conştientizarea singură nu e suficientă, ea trebuie mereu întărită şi susţinută prin acţiune, căci ce folos este să ştim dacă nu aplicăm cele aflate prin suport teoretic şi analiză conştientă. Teoria şi practica trebuie să se afle într-un permanent echilibru. Cunoaşterea fără trăire e sterilă, iar trăirea fără cunoaştere e confuză şi haotică. Arta de a le îmbina pe cele două ne conduce la propria devenire.

Un alt obstacol în devenirea noastră ca fiinţe integre este suferinţa resimţită în diverse momente ale vieţii. Cea mai rapidă reacţiune a noastră e să-i culpabilizăm pe cei care ne produc aceste suferinţe, să aruncăm vina pe destin sau chiar pe Divinitate. Anumite gesturi şi acţiuni ale semenilor noştri, trezesc de cele mai multe ori în noi, răni nevindecate din copilaria noastră sau din vieţile anterioare, ceea ce produce în conştiinţa noastră o amplificare a trăirilor negative pe care le resimţim. Stă în puterea noastră de a refuza să primim agresiunea celor din jur, şi mental să o trimitem înapoi, spunându-ne ca nu ne e necesară şi nu ne face bine. Practicând acest exerciţiu, ne vom întări interior şi ne vom dezvolta capacitatea de detaşare. Să nu mai confundăm violenţa primită cu suferinţa produsă, deşi violenţa este reală, de noi depinde să acceptăm suferinţa sau nu. Putem începe prin a întelege că agresorul e rănit la rândul său şi suferă, şi că agresiunea lui e doar felul în care işi exprimă propria durere.

Începând din copilărie, şi apoi întreaga existentă, ne ciocnim de valorile celor din jur, care doresc să ni le impună, cu dorinţa de a ne face mereu bine. În realitate, ceilalţi îşi exprimă doar nevoia de a-i controla pe cei din jur, în cele mai multe cazuri. În asemenea situaţii trebuie să ne afirmăm valorile, fără a simţi nevoia de a fi aprobaţi. Să le spunem ferm şi calm: „Îţi înapoiez convingerea ta pentru a-mi descoperi propria convingere.” Avem nevoie de un efort susţinut pentru a ne crea şi construi ca fiinţe independente, cu respect de sine şi cu încredere în potenţialul propriu, pentru a putea trece de la fidelitatea faţă de celălalt la fidelitatea faţă de sine. În relaţia cu celălalt implicăm o parte din noi, facem un angajament fără însă a şti ce devine fiecare în timp şi nici cum va evolua relaţia în sine.

Ne angajăm astfel, fără a ne păstra rezerva schimbărilor ulterioare. Trăirile noastre evoluează, sentimentele se schimbă, necesitaţi noi se ivesc, şi uneori vechiul angajament nu mai corespunde tendinţei interioare de înnoire. Atunci când decalajul dintre nevoile proprii către devenire faţă de nevoile celuilalt e prea mare, va apărea o despărţire inevitabilă. Orice ruptură faţă de vechi e dureroasă, dar permite o nouă renaştere. Viaţa e o permanentă succesiune de naşteri şi renaşteri. E necesară o atitudine de toleranţa lucidă, vigilenţă faţă de capcanele angajamentelor, faţă de impuneri din partea familiei, a societăţii, legături care ne limitează devenirea şi uneori ne încătuşează spiritul.

Desprinderea de trecut nu e uşoară, dar cine a spus că drumul către noi înşine trebuie să fie uşor? Putem consolida prezentul, detaşându-l de ancorările din trecut. Putem deschide calea către viitor, dacă nu-l mai îndepărtăm prin vechile dependenţe. Renaştem la viaţă, renunţând la repetiţiile împovărătoare ce creează un cerc vicios, renunţând la certitudini teroriste, credinţe idealiste sau încrederi oarbe în ceva sau cineva.

Pentru a ne asuma curajul de a fi noi înşine, e necesar uneori să renunţăm la situaţii stabile, la convingeri sau la certitudini, la utopia iubirii eterne. Adevărul rostit faţă de noi sau faţă de alţii elimină neînţelegrile, falsele aparenţe şi relaţiile fictive. Nu avem nici o obligaţie să satisfacem dorinţele, aşteptările celuilalt, ci dimpotrivă avem datoria să ne urmăm propriul drum. A creşte înseamnă uneori a învăţa să te desparţi de trecut, a învăţa să trăim despărţirile în complexitatea şi pluralitatea semnificaţiilor lor, a înţelege mesajele primite şi a mizei care se află în joc. De multe ori a alege înseamnă a renunţa, pierderea fiind preţul pe care-l plătim pentru a putea avea şansa să devenim un sistem întreg şi independent.

În acest demers, de a avea curajul să fim noi înşine, avem nevoie să ne redefinim, să ne reafirmăm poziţia, să ne susţinem punctul de vedere fără a ne lăsa purtaţi de definiţiile pe care ni le dau ceilalţi, să avem verticalitatea unei atitudini clare şi corecte în a ne exprima, cu riscul de a fi consideraţi originali, atipici, anormali sau chiar nebuni.

Să dobândim îndrăzneala de a ne exprima chiar şi atunci când ideile noastre deranjează, căci par deplasate faţă de obiceiurile înrădăcinate, faţă de o tradiţie care nu mai răspunde nevoilor contemporane.

Câtă energie trebuie să mobilizăm, câtă forţă si constanţă, pentru a menţine respectul faţă de noi înşine, pentru a nu ne mai lăsa construiţi de ceilalţi, pentru a ne afirma ca unici, pentru a ne păstra integritatea? Cu siguranţă că e nevoie de multă energie. Pentru aceasta avem nevoie de a ne amplifica energia proprie prin tot felul de posibilităţi spirituale, dar şi a o conserva pe cea pe care am dobândit-o deja.

O metodă ar fi să nu ne mai lăsăm poluaţi de relaţii energofage (consumatoare de energie) si să ne deschidem catre relaţiile energogene (generatoare de energie). Cum alegem în ce relaţii să ne anagajăm şi în care nu, ţine de ceea ce simţim, de vocea interioară care e mereu cu noi, şi nu trebuie decât să o ascultăm.

Vocea interioară e cel mai bun ghid care ne va conduce spre devenirea interioară.

Adriana Plesca
Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Dezvoltare spirituala și etichetat , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

6 răspunsuri la Pretul libertatii de a fi

  1. madalina zice:

    E totusi bine sa ne luptam cu demonii daca trebuie sa-i infruntam zilnic? Iar daca demonii ii vedem in alta persoana ne luptam sau acceptam situatia?

  2. diana zice:

    si daca o persoana care ti-a facut rau datorita faptului ca a suferit foarte mult are nevoie de ajutorul tau? sa renunti la ea definitiv?a ne gandi numai la noi nu inseamna egoism?

    • Solarris zice:

      …depinde ce intelegi tu prin „rau”. cu siguranta a fost ceva de invatat din experientarea acelui „rau”. intreba-te ce anume

      cind oferim sprijin unei persoane, este important sa tinem cont de faptul ca – impunindu-ne „binele” nostru – s-ar putea sa incalcam libertatea de a alege a acelei persoane.
      nu intotdeauna binele nostru este acelasi cu binele altei fiinte. dintr-un alt pct de vedere, poate ca acea persoana are de asimilat anumite invataminte din ceea ce i se intimpla, lucruri pe care nu ar reusi sa le invete daca, mereu, altcineva ar veni sa ii „faca temele”.
      asa incit, binele cu forta nu se poate face, oricit de dureros ar fi sau de neputinciosi ne-am simti, in fata unei astfel de situatii.

      ii poti da, insa, de inteles persoanei, ca se poate baza oricind pe sprijinul tau, arata-ti disponibilitatea de a o ajuta atunci cind ti-o va cere si – in masura in care crezi ca poti – roaga-te pt ea.
      acolo unde omul nu poate, vine Dumnezeu si vindeca

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s