Poveste de dragoste cu tine însuţi

Te-ai gandit vreodata ca nu te iubesti destul? Sau esti dintre cei care considera ca a-si acorda afectiune este un act imoral, nespiritual, iar singura datorie a cautatorului de adevar este sa-i iubeasca pe ceilalti si sa se neglijeze mereu pe el insusi? Ei bine, daca gandesti asa, s-ar putea sa te inseli.

Exista autori, precum Lise Bourbeau – fondatoarea celei mai renumite scoli de dezvoltare personala din Quebec, a carei filosofie de viata este cunoscuta azi in 22 de tari si tradusa in 9 limbi – care afirma ca bolile sunt semnalul de alarma pe care corpul nostru il trage pentru a ne avertiza ca nu ne iubim suficient. Cu alte cuvinte, aglomeratia din policlinici si spitale poate fi considerata un barometru al iubirii pentru oamenii din societatea actuala. Multi dintre noi visam la sufletul pereche, la relatia care printr-o dragoste totala si neconditionata va umple golul dinauntrul nostru si ne va vindeca toate ranile sufletesti. Si totusi nesocotim intreaga viata pe cineva care este foarte aproape si tanjeste mereu dupa iubirea noastra: ne ignoram pe noi insine.

Violenta interioara atrage violenta din lume

Autotransfigurarea si dobandirea unei juste iubiri de Sine sunt un lucru esential pe calea spirituala si nu tocmai usor de dobandit. In aceasta lume, Dumnezeu ni se reveleaza sub forma exteriorului (lumea obiectiva in care traim) si a interiorului (propriul nostru univers launtric). Pentru majoritatea oamenilor insa ambele ipostaze raman destul de criptice. Lumea exterioara ne insala deseori asteptarile, pare a fi amenintatoare sau de neinteles. Pe de alta parte, universul interior risca sa ne para banal sau insuficient de elevat. Dezamagiti deopotriva de interior si de exterior, ne refugiem uneori intr-o fantasmagorica transcendenta care speram sa fie mai prietenoasa. Si totusi, pentru fiecare din noi, Dumnezeu este cel mai accesibil aici si acum, chiar in noi insine, cei care suntem in aceasta clipa. A nega sau a ignora prezenta Lui in noi este o blasfemie pe care o comitem zilnic, cu nepasare.

De fapt raportarea la interior si la exterior sunt interdependente. Nu putem avea un comportament just fata de exterior atat timp cat mentinem o atitudine distorsionata fata de noi insine. Iubirea pe care ne-o refuzam noua, le-o refuzam in acelasi timp si celorlalti. Ranile pe care ni le provocam printr-o atitudine lipsita de iubire fata de noi insine se vor reflecta si in relatiile cu exteriorul. A refuza sa te iubesti inseamna a nega (fie si inconstient) ca toate fiintele merita iubirea ta – inclusiv tu.

Foarte multe din ranile noastre sufletesti ni le provocam noi insine prin felul nepotrivit in care ne privim. In momentul in care incepem sa ne acceptam si sa ne iubim asa cum suntem, dispar brusc o mare parte din agresiunile care ne obisnuisem sa credem ca vin din afara. Pentru simplul motiv ca violenta exterioara are nevoie de mintea noastra agresiva pentru a ajunge in interior, altfel singurul ecou pe care ni-l trezeste este compasiunea. Dimpotriva, o minte agresiva la adresa propriei fiinte ne poate rani fara oprelisti, in numeroase moduri: ganduri de neputinta descurajare, sentimente de inferioritate, stari de revolta, frici etc. Pe masura ce ni le permitem mai des, astfel de manifestari inferioare capata forta. Mentinute timp indelungat, ajung chiar sa ne puna in rezonanta permanenta cu anumite planuri demoniace care fac in cele din urma ca aceste idei sa fie intretinute in mod spontan. Astfel, agresiunea noastra fata de noi insine creeaza bresa prin care Universul ne raneste.

Dincolo de sentimentalism

Justa masura in iubirea de sine este aproape la fel de greu de dobandit ca si viziunea Sinelui. Oscilam mereu intre mandrie si disperare. Cand universul nostru individual functioneaza cum ne place, luam asta drept un semn al valorii noastre personale si un motiv de mandrie. Cand nu ne mai ofera suficiente satisfactii consideram ca nu meritam iubirea lui Dumnezeu si ne lasam cuprinsi de tristete. Astfel, val dupa val si abis dupa abis, ne petrecem intreaga viata fara a ne iubi vreodata cu adevarat. Dupa numeroase treceri de la o extrema la alta, pare sa se schiteze o cale de mijloc: autocompatimirea – care nici ea nu are de fapt nimic de a face cu iubirea de Sine, ci dimpotriva provoaca tot atat de multe rani ca si orgoliul sau neincrederea in sine.

Exista multe piedici in calea unei veritabile iubiri de sine. Blocajul cel mai superficial consta in ideea preconceputa ca „nu este necesar (sau moral) sa ma iubesc pe mine insumi”. Totusi este doar un pretext pentru teama de a recunoaste ca nu suntem (deocamdata) capabili sa manifestam aceasta iubire. Fie ca e indreptata spre exterior sau catre propria fiinta, dragostea este totdeauna o proba de noblete interioara. Implica curaj, daruire, dilatare a constiintei. La nivel uman, cu exceptia fiintelor cu inalta viata spirituala, rareori iubirea se prezinta in forma sa pura. Nu este aur, ci nisip aurifer. De aceea o relatie de iubire implica totdeauna rabdarea de a alege fir cu fir ceea ce este pur de ceea ce este impur. Reusim sa-i convingem pe ceilalti ca ii iubim, dar este imposibil sa nu sesizam cat de multe lacune are inca aceasta iubire. Asa incat, in ceea ce ne priveste pe noi insine, nu ne mai straduim sa ne amagim ca ne iubim, ci preferam sa argumentam ca nici nu este necesar sa o facem.

Atunci cand cautam sa dezvoltam o justa iubire de Sine, ne plasam cu luciditate intr-un domeniu pe care altfel riscam sa-l parcurgem de fiecare data in stare de betie. De cele mai multe ori traim iubirea relationala colorata sau invadata de numeroase alte sentimente, unele chiar fara legatura cu ea. Totusi, in aspectul sau ultim, iubirea nu este (doar) un sentiment. A explora iubirea de Sine inseamna printre altele a patrunde in acel domeniu misterios in care iubirea exista, dar este lipsita de sentimentalisme. Aceasta este o lectie fundamentala in lipsa careia nu ne putem maturiza cu adevarat din punct de vedere afectiv. Practic, prima poveste de dragoste adevarata este cel mai usor sa o ai cu tine insuti, pentru ca pornesti din punctul in care ajungi cu celalalt abia dupa o relatie de cativa ani, cand reusesti sa spulberi multe din iluziile perfectiunii de la inceput. Si cu toate ca probabil ti-ai spulberat de mult iluzia propriei perfectiuni… de tine nu te poti desparti! Va trebui sa mergi impreuna cu tine pana la capat.

Dincolo de orice sentimentalisme, iubirea este o cautare sincera si continua a binelui, armoniei, frumusetii – pentru tine si pentru cei pe care ii iubesti. Daca aceasta cautare nu exista sau este sufocata de multe tensiuni, confuzii, aviditate, inseamna ca trebuie sa cerni cu mai multa atentie nisipul aurifer al universului tau interior. Iubirea inseamna rabdare, toleranta, transparenta… Este incantator sa inveti toate acestea in interactiunea cu ceilalti, dar daca relatiile pe care le-ai avut pana acum nu ti-au oferit o asemenea ocazie, nimic nu te impiedica sa incepi chiar acum raportandu-te la tine insuti.

Cat de mult Te iubesti cu adevarat?

Primul pas ar fi sa-ti dai seama cat de mult te iubesti cu adevarat. Pentru asta ar trebui sa intelegi ca exista in tine un copil care are nevoie de rabdare, de toleranta, de incurajare, de dragoste, de tandrete… I le acorzi? Ti se intampla sa-i spui povesti cu balauri despre tot felul de lucruri pe care le va pierde in curand, despre cat de ghinionist este sau ce putine sanse are sa reuseasca? Se numeste pesimism si copilul din tine este trist si deprimat mult timp dupa ce aude asa ceva.

Uneori ii explici in amanunt nenumaratele reusite ale altora care lui „nu ii vor fi niciodata accesibile”? Acest comportament inseamna invidie si gelozie si pe el il face sa-si piarda increderea in sine.

Il starnesti, promitandu-i mereu noi si noi placeri – pe care e clar ca nu i le poti oferi la nesfarsit? Ii trezesti astfel pofta nemasurata care il face avid si vesnic nemultumit. Ii explici uneori ca ceilalti sunt vinovati de esecurile lui si ca ar trebui sa le dea o lectie? In felul acesta il inveti ura, iar violenta care o insoteste il umple de rani adanci. In plus, ca sa mai imbunezi un pic situatia, ii spui ca nu conteaza cate indura, tot el este centrul Universului? Orgoliul pe care i-l trezesti astfel, in mod paradoxal, ii alimenteaza complexele de inferioritate…

Toate aceste obiceiuri nefaste ii ranesc mult mai putin pe cei din jur decat pe cei care le practica. Daca ti se mai petrece uneori sa te comporti astfel cu tine insuti inseamna ca inca nu te iubesti suficient…

Copilul din tine are nevoie de dragostea ta. Tot restul – iubirea si aprecierea celorlalti, satisfactiile de tot felul, diferite idei si teorii metafizice – nu-l vor linisti decat pentru scurt timp. Periodic el va deschide ochii, va intelege ca nu a primit ce-i trebuie si va reincepe sa planga. Cum anume? Cuvintele aspre adresate celorlalti, reprosurile, ironia, violenta – fizica sau verbala – neindurarea, raceala sufleteasca, tristetea, neimplinirea, nerabdarea, imprastierea – toate acestea sunt semne care ii anunta pe ceilalti ca in tine exista un copil care plange. O relatie de iubire intre doua fiinte care nu stiu aproape deloc sa se iubeasca pe ele insele este ca o punte ingusta peste un abis. Fiecare dintre ei spera ca celalalt va reusi miracolul sa umple golul – sa-i ofere atat de mult incat sa-l scuteasca de necesitatea de a se descoperi si iubi pe sine. Evident, este doar o himera…

Atunci cand nu ma iubesc pe mine insumi voi avea mereu nevoie de tot mai multe dovezi de iubire de la celalalt. Daca nu mi le ofera, ma voi considera indreptatit sa ma supar. Daca mi le ofera din plin, dar eu nu simt ca merit cu adevarat atat de mult, voi gandi ca pur si simplu se insala, ca totusi este o persoana naiva, iar dragostea sa va incepe sa ma sufoce…

De fapt, nu voi reusi niciodata sa primesc de la ceilalti mai mult decat sunt capabil sa-mi ofer eu insumi.

Dimpotriva, atunci cand aducem in relatiile noastre starea de implinire pe care o trezeste veritabila iubire de sine, interactiunea se stabileste pe un cu totul alt nivel. Nu mai este vorba de acea foame de iubire care face din interactiunea cu celalalt o necesitate stringenta, dureroasa, ci de revarsarea unui preaplin. In felul acesta „a darui” si „a primi” dobandesc o alta semnificatie. Atunci cand il eliberez pe celalalt de „obligatia” de a vindeca ranile pe care mi le provoc singur prin faptul ca nu ma iubesc, ii las timp pentru a savura iubirea.

Sursa: aici
Acest articol a fost publicat în Dezvoltare personală și etichetat . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

3 răspunsuri la Poveste de dragoste cu tine însuţi

  1. crorazvan spune:

    iubiti-va, dar exindeti iubirea si la aproape….

  2. luana spune:

    o sinteza minunata…insa iubirea inteleasa de fiecare ramane diferita…si ca traiere si ca si semnificatie…si totusi iubirea

    Multumesc

  3. teodora spune:

    Foarte frumos si foarte adevarat …
    daca te iubesti pe tine insuti si nu te rusinezi sa-ti manifesti toate sentimentele, este imposibil ca persoana de langa tine sa nu te iubeasca.
    Asa ca iubiti-va, alintati-va si oferiti dragostea voastra celor din jur…

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s