Iubirea pentru noi insine

Există studii care afirmă că bolile sunt semnalul de alarmă pe care corpul nostru îl trage pentru a ne avertiza că nu ne iubim suficient. Mulţi dintre noi visăm la sufletul pereche, la relaţia care printr-o dragoste totală şi necondiţionată va umple golul dinăuntrul nostru şi ne va vindeca toate rănile sufleteşti. Şi totuşi nesocotim întreaga viaţă pe cineva care este foarte aproape şi tânjeşte mereu după iubirea noastră – ne ignorăm pe noi înşine.

Lumea exterioară ne înşeală deseori aşteptările – pare a fi ameninţătoare şi de neînţeles. Pe de altă parte, universal interior riscă să ne pară banal sau insuficient de elevat. Dezamagiţi deopotrivă de interior şi de exterior, ne refugiem uneori într-o fantasmagorică transcendenţă care sperăm să fie mai prietenoasă. De fapt raportarea la interior şi la exterior sunt interdependente. Nu putem avea un comportament just faţă de exterior atât timp cât menţinem o atitudine distorsionată faţă de noi înşine. Iubirea pe care ne-o refuzăm nouă le-o refuzăm în acelaşi timp şi celorlalţi.

Rănile pe care ni le provocăm printr-o atitudine lipsită de iubire faţă de noi înşine se vor reflecta şi în relaţiile cu exteriorul. A refuza să te iubeşti înseamnă a nega (chiar şi inconştient) că toate fiinţele merită iubirea ta – inclusiv tu.

Foarte multe din rănile noastre sufleteşti ni le provocăm noi înşine prin felul nepotrivit în care ne privim. În momentul în care începem să ne acceptăm şi să ne iubim aşa cum suntem, dispar brusc o parte din agresiunile care ne obişnuisem să credem că vin din afară. Pentru simplul motiv că violenţa exterioară are nevoie de mintea noastră agresivă pentru a ajunge in interior, altfel singurul ecou pe care ni-l trezeşte este compasiunea Dimpotrivă, o minte agresivă la adresa propriei fiinţe ne poate răni în numeroase moduri: gânduri de neputinţă, descurajare, sentimente de inferioritate, stări de revoltă, frici. Menţinute timp îndelungat acestea ajung să ne pună în rezonanţă cu anumite planuri care fac în cele din urmă ca aceste idei să fie întreţinute în mod spontan. Astfel, agresiunea faţă de noi înşine creează breşa prin care Universul ne răneşte.

Justa măsură în iubirea de sine este greu de dobândit. Oscilăm mereu între mândrie şi disperare. Când universul nostru individual funcţionează cum ne place, luăm asta drept un semn al valorii noastre personale şi un motiv de mândrie. Când nu ne mai oferă suficiente satisfacţii considerăm că nu merităm iubirea lui Dumnezeu şi ne lăsăm cuprinşi de tristeţe. Astfel, val după val şi abis după abis, ne petrecem întreaga viaţă fară a ne iubi vreodată cu adevărat. După numeroase treceri de la o extremă la alta pare să se schiţeze o cale de mijloc: autocompătimirea – care nici ea nu are de fapt nimic de a face cu iubirea de sine, ci dimpotrivă provoacă tot atât de multe răni ca orgoliul sau neîncrederea în sine.

Există multe piedici în calea unei veritabile iubiri de sine. Blocajul cel mai superficial constă în ideea preconcepută că “nu este necesar să mă iubesc pe mine însămi”. Acesta este doar un pretext pentru teama de a recunoaşte că nu suntem capabili să manifestăm această iubire. Fie că e îndreptată spre exterior sau către propria persoană, dragostea este întotdeauna o probă de nobleţe interioară. Implică curaj şi dăruire. La nivel uman, cu excepţia fiinţelor cu înaltă viaţă spirituală, rareori iubirea se prezintă în forma sa pură. Nu este aur, ci nisip aurifer. De aceea o relaţie de iubire implică întotdeauna rabdarea de a alege fir cu fir ceea ce este pur de ceea ce este impur. Reuşim să-i convingem pe ceilalţi că-i iubim, dar este imposibil să nu sesizăm cât de multe lacune are încă această iubire. Aşa încât, în ceea ce ne priveşte pe noi înşine, nu ne mai străduim să ne amăgim că ne iubim, ci preferăm să argumentăm că nu este necesar să o facem.

De cele mai multe ori trăim iubirea relaţională colorată sau invadată de numeroase alte sentimente. Totuşi, în aspectul său ultim, iubirea nu este doar un sentiment. A explora iubirea de sine înseamnă, printre altele, a pătrunde în acel domeniu misterios în care iubirea există, dar este lipsită de sentimentalisme. Aceasta este o lecţie fundamentală în lipsa căreia nu ne putem maturiza cu adevărat din punct de vedere afectiv. Practic, prima poveste de dragoste adevărată este cel mai uşor să o ai cu tine însuţi, pentru că porneşti din punctul în care ajungi cu celălalt abia după o relaţie de câţiva ani, când reuşeşti să spulberi multe dintre iluziile perfecţiunii de la început. Şi cu toate că ţi-ai spulberat de mult iluzia propriei perfecţiuni … de tine nu te poţi despărţi. Va trebui să mergi împreună cu tine până la capăt.

Dincolo de orice sentimentalisme, iubirea este o căutare sinceră şi continuă a binelui, armoniei, frumuseţii – pentru tine şi pentru cei pe care îi iubeşti. Dacă această căutare nu există sau este sufocată de alte tensiuni înseamnă că trebuie să cerni cu mai multă atenţie nisipul aurifer al universului tău interior. Iubirea înseamnă răbdare, toleranţă… Este încântător să înveţi toate acestea în interacţiunea cu ceilalţi, dar dacă relaţiile pe care le-ai avut până acum nu ţi-au oferit această ocazie nimic nu te împiedică să începi chiar acum, raportându-te la tine însăţi.

Primul pas ar fi să-ţi dai seama cât de mult te iubeşti cu adevărat. Pentru asta ar trebui să înţelegi că există în tine un copil care are nevoie de răbdare, de toleranţă, de încurajare, de dragoste, de tandreţe. I le acorzi? Ţi se întâmplă să-i spui poveşti cu balauri despre tot felul de lucruri pe care le va pierde în curând, despre ce puţine şanse are să reuşească? Se numeşte pesimism şi copilul din tine este trist şi deprimat după ce aude aşa ceva. Uneori îi explici în amănunt nenumăratele reuşite ale altora care lui nu îi vor fi niciodată accesibile?

Acest comportament înseamnă invidie şi gelozie şi pe el îl face să-şi piardă încrederea în sine. Îl stârneşti, promiţându-i mereu noi şi noi plăceri – pe care e clar că nu i le poţi oferi la nesfâşit? Îi trezeşti astfel pofta nemăsurată care îl face avid şi veşnic nemulţumit. Îi explici uneori că ceilalţi sunt vinovaţi de eşecurile lui şi că ar trebui să le dea o lecţie? În felul acesta îl înveţi ura, iar violenţa care o însoţeşte îl umple de răni adânci. În plus ca să mai îmbunezi situaţia îi spui că nu contează câte îndură, tot el este centrul universului? Orgoliul pe care il trezeşti astfel îi alimentează complexele de inferioritate….

Toate aceste obiceiuri nefaste îi rănesc mult mai puţin pe cei din jur decât pe cei care le practică. Dacă ţi se mai petrece uneori să te comporţi astfel cu tine însuţi înseamnă că încă nu te iubeşti suficient.

Copilul are nevoie de dragostea ta. Tot restul – iubirea şi aprecierea celorlaţi, satisfacţiile de tot felul – nu-l vor linişti decât pentru puţin timp. Practic el va deschide ochii, va înţelege că nu a primit ce-i trebuia şi va reîncepe să plângă. Cum anume? Cuvintele aspre adresate celorlaţi, reproşurile, ironia, violenţa, neîndurarea, tristeţea, nerăbdarea – toate acestea sunt semne care îi anunţă pe ceilalţi că în tine există un copil care plînge.

O relaţie de iubire între două fiinţe care nu ştiu aproape deloc să se iubească pe ele însele este ca o punte îngustă către un abis. Fiecare dintre ei speră că celălalt va reuşi miracolul să umple golul – să-i ofere atât de mult încât să-l scutească de necesitatea de a se descoperi şi iubi pe sine.

Atunci când nu mă iubesc pe mine însămi voi avea nevoie de tot mai multe dovezi de iubire de la celălalt. Dacă nu mi le oferă, mă voi considera îndreptăţită să mă supăr. Dacă mi le oferă din plin, dar eu nu simt că merit cu adevărat atât de mult, voi gândi că pur şi simplu se înşeală, că totuşi este o persoană naivă, iar dragostea sa va începe să mă sufoce.

De fapt nu voi reuşi niciodată să primesc mai mult decât sunt capabilă să-mi ofer eu.

Dimpotrivă, atunci când aducem în relaţiile noastre starea de împlinire pe care o trezeşte veritabila iubire de sine, interacţiunea se stabileşte pe un alt nivel. Nu mai este vorba de acea foame de iubire care face din intercaţiunea cu celălalt o necesitate stringentă, dureroasă, ci de revărsarea unui preaplin. În felul acesta “a dărui” şi ‘”a primi” dobândesc o altă semnificaţie. Atunci când îl eliberezi pe celălalt de “obligaţia” de a vindeca rănile pe care mi le provoc prin faptul că nu mă iubesc, îi las timp pentru a savura iubirea.

Sursa: aici
Acest articol a fost publicat în Dezvoltare personală, Dezvoltare spirituala și etichetat , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

6 răspunsuri la Iubirea pentru noi insine

  1. Maria spune:

    Ce te faci atunci, cand o persoana, se iubeste asa mult pe sine, incat nu mai are de daruit nimic celorlalti?

    • Solarris spune:

      ai putea detalia un pic siuatia, maria?

      fraza „nu mai are de daruit nimic celorlalti” apartine persoanei in cauza care simte ca nu mai are nimic de daruit sau este rodul perceptiei celorlalti?

    • Marius spune:

      Maria, nu cred ca iubirea are limite ca sa putem spune ca am epuizat-o toata pe noi insine. Daca ne iubim cu adevarat – si ma refer la iubire nu la mandrie sau orgoliu – suntem capabili sa avem iubire nelimitata si pentru altii.

  2. Ana-Maria spune:

    Articolul chiar reflecta arta de a trai in liniste sufleteasca si iubire🙂 Mi- a facut placere sa-l citesc pana la capat.
    Sa nu uitam ca DRAGOSTEA pentru noi sau pentru cei din jur implica DARUIRE si CURAJ! Hai sa fim curajosi! Sa ne iubim! Ca-i atat de frumos a iubi!🙂

  3. moi-meme spune:

    Ce trebuie sa-i spui unui copil caruia ii e teama ca daca e el-insusi, ar putea fi ridicol sau n-ar fi ”la inaltime”?

    • Solarris spune:

      pina la ajunge la ce ii vei spune sau ce vei face, este important sa identifici cauza aparitiei acelei temeri. comportamentul lui prezent este doar efectul. si cum totul in Univers se bazeaza pe principiul cauza-efect, este necesar sa intelegi motivele care au condus la aceasta spaima/teama de a fi el insusi.

      motivele pot fi diverse, unele mai apropiate in timp, altele nu.
      de multe ori, copiii au repere in evolutia lor fie legate de familie, fie de grupul de copii din care face parte.
      aceasta „teama” poate fi reala sau artificial creata de cei din jurul lor, chiar daca indirect sau inconstient. de aceea consider ca este important a gasi sursa temerii, pt ca in functie de aceasta, iti va fi usor sa identifici si solutiile.

      in egala masura, vezi daca aceasta teama se manifesta doar in contextul anumitor situatii, imprejurari sau chiar persoane sau e o atitudine constanta.
      o discutie plina de tact si f diplomata cu copilul – in afara observatiei din exterior – ar putea completa tabloul situatiei.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s