“Într-o seară maestrul se adună cu discipolii şi le ceru să facă un foc ca să stea de vorbă împreună.
- Călătoria spirituală e ca un foc care arde în faţa noastră, spuse. Un om care vrea să aprindă focul trebuie să suporte fumul care-i îngreunează respiraţia şi-l face să lăcrimeze. Aşa e redescoperită credinţa lui.
Oricum, odată ce focul a fost aprins din nou, fumul dispare, iar flăcările luminează toate lucrurile din jurul lor – dîndu-le căldură şi linişte.
- Dar dacă altcineva aprinde focul pentru el? întrebă unul din discipoli. Şi dacă cineva ne ajută să evităm fumul?
- Dacă cineva face asta, este un fals maestru.
Un Maestru este în stare să ducă focul oriunde doreşte şi să-l stingă de cîte ori are chef.
…Şi, din moment ce nu a învăţat pe nimeni să aprindă focul, e ca şi cum i-ar lasă pe toţi în întuneric.”
