Este convenabil pentru orgoliul multor oameni cu preocupări spirituale să aibă părerea despre ei înşişi că sunt oameni buni. Dacă a fi bun înseamnă a trăi slujind Binele obiectiv, acela care nu depinde de dorinţele mele personale sau de neputinţele mele, atunci pot face din „părerea” că sunt bun o strădanie care să îmi îndrume mereu sufletul spre a fi mai treaz şi mai deschis către ce este Binele în sine, dincolo de interesele mele personale.
Bunătatea este însoţită de blândeţe şi de nepărtinire şi ea se cunoaşte după roadele ei. Deseori părerea despre noi înşine că suntem buni este de fapt o amăgire care ne astupă judecata obiectivă şi ne face să trăim în autoiluzionări. Totuşi, când ne aflăm în mulţumirea de sine şi în haloul presupusei noastre bunătăţi, avem două soluţii.
Mai întâi este util să privim în jur către cei care ne înconjoară în viaţa de zi cu zi. Ei sunt oglinda noastră cea mai fidelă. Oricât de greu ne poate părea acceptarea acestui fapt în momente mai dificile, lumea din jur este într-adevăr oglinda noastră. Ceea ce ne supără sau ceea ce pare rău în lume, sunt neputinţa noastră şi supărarea noastră.
Când cineva ne urăşte şi ne doare, atunci ne simţim ura noastră proprie sau propriul orgoliu rănit. Când cineva este neînţelegător, ne întâlnim tot cu neînţelegerea noastră personală. Trebuie doar să conştientizăm că nimic nu ni se întămplă fără să facă parte din Sensul pe care Divinitatea l-a dat lumii şi că toate situaţiile cu care ne întâlnim, bune sau rele, ne aparţin în totalitate. Ele sunt oglinzile noastre, sunt lecţiile noastre, suntem noi înşine în voinţa şi în faptele oamenilor pe care îi întâlnim.
După ce am privit în jur şi am încercat să acceptăm că totul ne aparţine şi totul ne reflectă, putem să ne mai punem o întrebare: există pe lumea asta vreun om care ne deranjează, vreun om pe care nu îl putem suporta sau ale cărui concepţii despre viaţă nu le putem înţelege şi aprecia? Atunci sigur putem face paşi mari către obiectivitate şi putem înţelege că bunătatea nu poate să fie o iluzie în care ne îmbrăcăm neputinţele, ci un proces real de transformare continuă, un drum pe care păşim învăţând la fiecare pas, din fiecare greşeală.
Oamenii buni nu se pot supăra când sunt neîndreptăţiţi, căci ei înţeleg cauza nedreptăţii ce li se face din neputinţă sau neînţelegere, şi nu te poţi supăra pe ceva ce înţelegi cu adevărat. Poţi doar să reacţionezi din orgoliu şi atunci te vei supăra. Oamenii buni pot să înţeleagă de ce sunt uneori loviţi sau de ce alţii nu îi pot iubi. Atunci nu pot să se supere pe cine nu poate ierta sau nu poate iubi.
Trebuie să îi iubeşti pe cei care nu se pot bucura în spirit de binefacerea iertării sau de cea a iubirii. Omul bun înţelege şi atunci tot ce părea rău este preschimbat în jurul lui.
Să deschidem ochii şi să facem din bunătate un ţel şi o strădanie permanentă şi nu o iluzie cu care să ne desfătăm orgoliul şi să ne ascundem neputinţele!
“Rabdare, Rabdare, Rabdare, Rabdare, Rabdare, Rabdare”
Sunt sase cuvinte magice, sunt sase cuvinte pe care, in momentul in care suntem supusi oricaror feluri de incercari, este bine a le avea in gand.
Dupa cate poate rabda un om, cat poate ierta si cat de mult poate iubi se vede un om cu adevarat bun.
Tot timpul imi impun si ma rog Domnului sa fiu buna cu cei din jurul meu, sa-i inteleg si sa-i acccept asa cum sunt. Din pacate de fiecare data ceva din mine refuleaza spre a riposta celor care ma deranjeaza intr-un fel sau altul si acest ceva este de nestavilit pentru ca dorinta de a refula este mai mare decat accea de intelegere.
Cum as putea sa ma schimb intai eu spre a-i putea percepe si intelege pe cei de langa mine cu dragoste si intelegere?!
Asta-i o intrebare care ne framanta pe multi, Ana…
Parerea mea este ca ai facut deja primul pas: problematizezi in felul acesta, punand accentul pe interiorul tau, nu pe exterior. De aici incolo cred ca iti mai trebuie incredere si perseverenta.
Toti gresim, dar important este sa mergem mai departe invatand din greseli – esecurile ne pot invata mai mult decat reusitele….
Doamne ajuta!
impunerea, ana, e sinonima de cele mai multe ori cu fortarea, iar atunci cind ne fortam sa facem ceva (indiferent ce), rezultatele nu sint nici cele naturale si firesti, nici nu sint pe termen lung.
a-i intelege pe ceilalti nu treb sa fie o corvoada sufleteasca sau spirituala, ci sa vina din intelegerea noastra profunda pt ceilalti care, la rindul lor, au dreptul si liberul arbitru de a se comporta, de a vorbi etc asa cum cred ei de cuviinta.
pina la ajunge a-i intelege si accepta pe ceilalti asa cum sint, primul pas treb facut inspre noi insine, in a ne intelege si accepta asa cum sintem. totul incepe din interior spre exterior, si nu invers.
in legatura cu refularea spre a riposta celor care ne deranjeaza, este posibil sa ii gasim cauza, undeva in timp, in raporturile pe care le-am avut cu familia (parinti sau frati, sau poate chiar si cu partenerii de viata). daca in timpul copilariei, de exp, am avut parinti autoritari si severi, care nu ne-au lasat sa ne exprimam sentimentele, certindu-ne mereu sau “inchizindu-ne gura”, este posibil ca noi – ajunsi la maturitate – sa fi creat o schema de genul celei traite in copilarie, dar de data aceasta – considerind ca sintem maturi si avem dreptul de a ne manifesta oricum si oricind – sa refulam, sa rabufnim (ca un fel de compensare a ceea ce nu am reusit cu ani in urma).
este posibil ca in cazul prezentat de tine, sa fie vorba de un surplus energetic emotional, care incearca sa iasa la suprafata, dar nu gaseste tocmai calea potrivita de exprimare. o redirectionare a acestei energii interioare spre activitati care sa iti bucure sufletul, de exemplu, te-ar ajuta in acest caz.
Imi este greu sa cred ca, “atunci cind cineva ne uraste si ne doare, simtim propria ura si propriul orgoliu ranit” … Eu cred ca, asa cum raul exista in lume, asa exista si ura indreptata asupra cuiva, fara ca nimic din atitudinea aceluia sa o fi indreptatit. Insa reactia nu trebuie sa fie de ura, ci de iubire iar, cu rugaciune, bunatate si aura de protectie pe care sa o invoci, poti anula acea ura. Pur si simplu dispare.
Acest articol mi-a amintit de un altul, la fel de interesant, al prof. Diana Cismaru (Facultatea de comunicare). Ofer un citat de pe blogul ei, pentru ca l-am retinut in computer. Spunea, acum citeva luni asa:
***
” (În liceu îmi formulasem o “teorie” cu acest titlu: denumirea şi ideea mi-au venit de la povestea lui Andersen, Crăiasa Zăpezii, în care existau nişte oglinzi ale unei vrăjitoare care deformau pe cei care se priveau în ele. Redau “teoria” mea aşa cum aş fi scris-o atunci). Ne reflectăm în cei din jur ca în nişte Oglinzi: pentru fiecare individ din jur cu care avem o relaţie (indiferent ce relaţie: rudenie, prietenie, iubire), se creează câte o ipostază a noastră. Ipostaza se diferenţiază în funcţie de nuanţele relaţiei pe care o avem cu persoana respectivă, şi se modifică în timp pe măsură ce relaţia evoluează. Există Oglinzi care ajută pe cineva să evolueze, şi Oglinzi care produc doar stagnarea. Sau, există Oglinzi care la început par că ne ajută şi, până la urmă, ne îmbolnăvesc. Este bine să observăm ce efect au Oglinzile din jur asupra noastră: nu este bine să ne reflectăm în aceia care caută să ne distrugă încrederea în noi înşine…Deci, ori de câte ori o Oglindă ne face rău, ar trebui să o spargem.
Am fost încântată când am descoperit, în anul întâi de facultate, curentul interacţionismului simbolic, pentru că relua într-un fel teoria Oglinzilor. Cu toate că interacţionismul accentua mai degrabă aspectul dinamic, rolul pe care îl juca un actor social (modul în care îşi proiecta ipostaza) – cel puţin avansa ideea de ipostaze diferite şi de negociere simbolică permanentă în relaţiile interpersonale.
Mi-am amintit de această teorie pentru că m-am gândit la cupluri: deşi se presupune că prietenul/soţul este cel mai aproape de o femeie, adesea Oglinda lui este cea mai falsă dintre toate. Pentru că mulţi bărbaţi din România au în minte o imagine preconcepută despre “perechea” lor, un şablon în care prietena/soţia reală trebuie să intre fie că se potriveşte, fie că nu se potriveşte. Deznodământul acestor situaţii este diferit de la un caz la altul… ”
***
strict legat de fraza asupra careia te-ai oprit:
durerea isi are adinc radacinile infipte in toate proiectiile si asteptarile pe care le facem asupra celorlalti sau asupra noastra. iar atunci cind apare dezamagirea, nu sufletul e cel care sufera de asta, ci orgoliul care nu “accepta” ca i-au fost inselate toate scenariile pe care le-a facut si le-a construit cu atita “migala si finete”. pina nu incepem a lucra asupra orgoliului, iubirea (cu toate componentele ei) e adusa la tacere, caci se aude doar vocea ego-ului.
Dar cum aflam cine suntem noi, cum ne cunoastem mai bine, si apoi sa ne acceptam asa cum suntem?
a da un “retetar” general valabil pt toata lumea, e imposibil de dat. drumurile care duc spre noi pot fi multe si diferite, iar indicatoarele de pe aceste drumuri pot capata si ele intelesuri diferite, in functie de “planul” de viata al fiecaruia.
este bine sa iti impui la inceput, pana ce vei capata experienta de a nu judeca pe altii si totul sa vina de la sine.
Poate fi considerat si ca un exercitiu spiritual, si dupa cum stim cu totii, atunci cand ne propunem sa facem ceva (orice ar fi acel lucru, ca este legat de a invata, de a face un sport, de a fi in rugaciune permanenta…), la inceputuri, facem totul mecanic, pana cand vom “prinde” miscarile esentiale…
Chiar si Rugaciunea inimii se invata practic, repetand de mii de ori pe zi, pana ce ea vine de la sine.
Un ajutor in acest subiect este doar Dumnezeu, lasa-L pe El sa iti duca greul, si ai sa vezi ce usurata te vei simti.
Buna.
Cred ca NU TREBUIE sa iubesti pe nimeni.
Iubirea curge firesc din ceea ce sunt eu, cel autentic.
“Trebuie” este o impunere. Am disponibilitatea sa accept pe oricine asa cum este, dar exista limita bunului simt, limita decenta de suportabilitate.
Sa fim buni, dar fermi si sa ne amintim ca sunt si oglinzi care
deformeaza realitatea si ne mint.
Cand ai cu adevarat multumire de sine, impactul cu situatiile mai putin placute din viata de zi cu zi se atenueaza mult.
O zi frumoasa.
ceea e numim toleranta si limita bunului simt difera f mult de la o persoana la alta. ceea ce cineva considera a fi tolerabil, pt alta ar putea fi intolerabil.
care este limita decenta de suportabilitate din pct tau de vedere?
sint de acord ca treb sa fim buni si fermi in acelasi timp, dar pe de alta parte, oare faptul ca ii consideram pe unii oameni oglinzi care nu reflecta realitatea si ne mint nu inseamna ca e ceva ce, totusi, nu acceptam in raport cu noi sau cu ceilalti? nu ceilati sint vinovati de cum percepem noi situatiile de viata…